Creşte tensiunea opiniilor

Unul dintre cele mai uşoare moduri de-a urmări căile întortocheate ale personajelor unui roman îl constituie observarea lor într-un cuplu. Cauţi adică să vezi dacă nu cumva autorul a urmărit să aşeze personajele faţă în faţă nu cu o imagine de oglindă, ci tocmai cu imaginea lui răsturnată. Dacă unul dintre personaje este mic de statură, atunci personajul celălalt, din acest cuplu pe care îl sugerez, este înalt. Flaubert a inventat un cuplu aproape mecanic în această manieră, Bouvard şi Pécuchet. Farmecul aventurii acestui roman, de altfel, cred, arid, abstract, dar des citat de exegeţi, îl constituie tocmai felul cum se ţin aproape cele două personaje, care fac lucruri, dar şi au înfăţişare, plus caractere, cu totul diferite. Mai toţi marii prozatori au creat cupluri celebre: Th. Mann, Gogol, Dostoievski, Stendhal, Proust, Kafka, chiar şi înţeleptul Tolstoi (vezi Pierre Bezuhov şi Andrei Bolkonski). La Thomas Mann, în "Muntele vrăjit", de exemplu, cele două personaje, Naphta şi Settembrini, judecă în beneficiul cititorului realitatea începutului de secol XX. Primul, prin raţionalism medieval, al doilea, prin liberalism modernist.

Urmărind, cu gândul la acest model distinct, realitatea, cum apare ea redată de presa noastră, nu poţi să nu surâzi. Un trust de presă, cu ziare şi televiziuni, redă un eveniment cu anumite informaţii, altul, alături, în acelaşi moment, vine cu informaţii cu totul diferite. Cel mai hazliu moment, care se repetă, zi de zi, îl reprezintă dezbaterile cu invitaţii. Parcă loviţi de o mecanică nevăzută, toţi invitaţii - personalităţi din domenii diferite, de la psihologie la politologie - se înregimentează şi parcurg căi diferite, după cum le cere angrenajul din care fac parte în societate. Faţă în faţă, ele îşi dau măsura jocului. Privitorul parcă se bucură, fermecat de acest spectacol mecanic, dar se şi uită cu multă curiozitate. Realitatea i se pare o piesă de teatru bine regizată de către un regizor, care ţine bine în frâu lucrurile din arealul său. Nu vreau să intru în politică, aici lucrurile, uneori, cad în grotesc, atât de perfect se pliază pe scenarii gata făcute.

Ceea ce mă face să prezint acest model de cunoaştere a realităţii este faptul că el se regăseşte din ce în ce mai des în orice cotlon al socialului. Iar partenerii parcă stau gata-gata să se încaiere. Tensiunea opiniilor creşte foarte mult. Spui un lucru bun despre sat sau despre o instituţie pământeană, de-a locului, stâna din deal, spre exemplu, pe loc răsare, ca din pământ, cel care face pulbere toate argumentele tale, să le zic pozitive. Iar câmpul argumentelor se lărgeşte tot mai mult,

şi-n adâncime, dar şi-n lărgime. Doar graniţele acum sunt transparente, cum se spune. Graniţele de tot felul. Ale bogăţiei, ale cunoaşterii, ale ţării, ale lumii. Vorba unui ţăran, pe care-l ştiu dintr-o piaţă, unde vinde zilnic fructe: ţăranul de azi s-a modernizat, domâle, nu mai este cum îl ştii mata din cărţi. Ciobanii, îmi dă el replica finală, au ajuns până acolo, încât pasc oile cu Mercedesul. Cât de departe este acest cioban de cel descris de Sadoveanu în "Ostrovul lupilor"?! Ciobanul lui Sadoveanu se supunea ciclurilor mari ale naturii, ale transhumanţei, iar cel cu Mercedesul, hachiţelor modernităţii. Iată un cuplu. Cum ar fi să stai să-i asculţi?

După cum ciobanii, câţi au mai rămas, tânjesc după Mercedes, în aceeaşi manieră, politologii, sociologii sau psihologii, aflaţi la modă, întorc realitatea românească pe dos, cu argumentele cele mai sofisticate, oferite de piaţa de idei americană. Şi totul pe un fond de tensiune care creşte mereu.