Creştineasca încăpăţânare

Cei nemulţumiţi de „păgânismul“ veacului nostru să ia aminte că, nici pe vremea creştinilor contemporani cu Diognet, Evanghelia nu era implementată prin legi şi programe imperiale

Foarte mulţi creştini se întreabă astăzi cum ar trebui să fie definită relaţia dintre trăirea interioară, comportamentul exterior şi societatea în care ne ducem zilele. Reţetare despre cum trebuie să se comporte creştinii, despre ce se cuvine şi ce nu, s-au scris - deloc puţine - în decursul istoriei bimilenare a Bisericii, toate purtând, mai mult sau mai puţin, amprenta specifică a unei anumite epoci. Totuşi, admirabilul fel de viaţă al creştinilor primelor trei veacuri, supuşi la crunte şi nedrepte persecuţii, a fost un exemplu care a revenit mereu în minţile celor care căutau modéle de întrupare a Evangheliei.

Din fragmentul care urmează, o mărturie de la sfârşitul secolului al II-lea, rezultă clar că nu persecuţiile au fost catalizatorul credinţei strămoşilor noştri întru Hristos, iar societatea în care s-a născut Biserica se asemăna incredibil de mult cu a noastră:

„Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu-i descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de Stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează; sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răi; sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţă. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elenii îi prigonesc, dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor.“

Cuvintele de mai sus, cuprinse în „Epistola către Diognet“, un text necunoscut sau confundat până în secolul al XIX-lea, dar, astăzi, celebru în toată lumea creştină, constituie una dintre cele mai vechi, mai preţioase şi mai tulburătoare mărturii a lifestyle-ului primelor 2-3 generaţii de creştini. Autorul este, de asemenea, necunoscut, iar destinatarul e bănuit a fi ori cineva din anturajul împăratului Marcus Aurelius (161-180 d.Hr.), ori procuratorul din Alexandria, Claudios Diognetos.

De fiecare dată când recitesc acest fragment îmi spun că adevăratul creştin ştie ce vrea de la viaţă şi ştie să se ţină tare. Indiferent de epoca în care trăieşte - care nu poate să-l sperie şi nici ispitele pe care aceasta le aduce - care, în nici un caz, nu pot să-l corupă iremediabil, cel care Îi urmează lui Hristos este, în ciuda tuturor aparenţelor înşelătoare, de fiecare dată, un învingător. Iar dacă cei de la începuturi nu se temeau de viitor, deşi nu aveau nici o certitudine de ordin ştiinţific, istoric că Iisus în care ei credeau chiar biruise toate veacurile, cu atât mai puţin trebuie să ne temem noi, cei de astăzi, care cunoaştem toate încercările prin care a trecut Evanghelia, şi cum toţi oponenţii ei au sfârşit în ţărână.

Evanghelia (şi Tradiţia care a izvorât din ea) este singura învăţătură mântuitoare, singura învăţătură care alungă, realmente, frica morţii, singurul „manual“ de dobândire a vieţii veşnice. Şi nimeni nu a reuşit să dovedească, în 2000 de ani, contrariul.

Cei nemulţumiţi de „păgânismul“ veacului nostru să ia aminte că, nici pe vremea creştinilor contemporani cu Diognet, Evanghelia nu era implementată prin legi şi programe imperiale. Chiar dacă sângele de creştin scurs dintre fălcile leilor a fost sămânţă de noi creştini, persecutorii nu puteau să bănuiască aşa ceva. Iar dacă în vremurile trecute - mai vechi sau mai noi - ostilitatea dusă până la agresiune fizică nu a putut eradica „încăpăţânarea“ creştinului către adevăr şi toată fapta bună, cu atât mai puţin ar putea să se întâmple astăzi acest lucru.

Aşadar, prea puţin contează chestiuni de genul armonizării trăirii interioare cu mai ştiu eu ce. Singurul lucru care contează e că, în mod sigur, creştinii de azi pot fi la fel ca şi cei mai buni creştini (a se citi sfinţi) din veacurile trecute, indiferent de locul şi apucăturile celor în mijlocul cărora trăiesc. Iar dacă aşa stau lucrurile, astăzi, noi nu trebuie să avem grijă decât de un singur lucru: să ne străduim să fim cu adevărat creştini.