Creştini fără Biserică

Începând cu anii ’70, sau chiar mai devreme, cu deosebire în lumea occidentală, s-a remarcat o tendinţă spre „descompunerea“ creştinismului în simboluri, atitudini şi sentimente religioase dintre cele mai diferite. În acest sens, Michel de Certeau, în lucrarea Le Christianisme éclaté (Le Seuil, Paris, 1974), atrăgea atenţia, pe drept cuvânt, asupra unei tot mai vizibile dezinstituţionalizări a creştinismului, subliniind că, în ultima vreme, creşte tot mai mult numărul aşa-numiţilor „creştini fără Biserică“ sau din afara Bisericii. Dezinstituţionalizarea creştinismului e vădită, în primul rând, de felul în care este citită şi folosită Sfânta Scriptură. Citirea şi interpretarea Bibliei nu mai face parte dintr-o experienţă de credinţă comună, nu mai e supusă controlului autorităţilor Bisericii. Dimpotrivă, ea este supusă oricăror interpretări şi reinterpretări ştiinţifice, sociale, făcute de foarte multe ori de oameni care nu se regăsesc în spiritul şi orizontul Scripturii.

A crescut numărul celor care se declară „fără religie“

Într-o logică absolută a improvizaţiei, dogme, sentimente şi simboluri creştine sunt folosite şi refolosite diferit, sunt scoase din matca lor originară, sunt convertite, ba mai degrabă pervertite, în alte combinaţii de sens. Într-un anume fel, din păcate, pentru mulţi creştinismul a devenit doar un simplu fragment al culturii, fără a mai avea vreo legătură cu trăirea creştină autentică, cu experienţa dialogului cu Dumnezeu.

Înnoirile apărute în sânul Bisericilor, începând cu anii â70 încoace, ca şi preocuparea tot mai intensă a acestora faţă de activităţile sociale, pedagogice şi filantropice, n-au reuşit să stopeze îndepărtarea unui foarte mare număr al creştinilor de Biserici. Doar într-un singur deceniu, în jur de un milion de protestanţi şi două milioane de catolici au renunţat oficial la serviciile Bisericii. Diminuarea procentului celor care merg în fiecare duminică la biserică, de altfel cel mai bun indiciu privind viabilitatea unei comunităţi creştine şi religioase, în general, continuă. În acelaşi timp, a scăzut şi scade mereu procentul celor care cred în Înviere şi într-un Dumnezeu personal. Ca să nu mai vorbim de diminuarea procentului celor care respectă învăţătura Bisericii privind morala conjugală şi a familiei în general.

Ceea ce este, însă, foarte important de remarcat este că ignorarea instituţiei Bisericii de către mulţi creştini nu s-a făcut şi nu se face în favoarea ateismului; procentul persoanelor care se declară atee a rămas pretutindeni stabil şi la un nivel destul de scăzut, undeva între 3 şi 12%. A crescut, în schimb, numărul celor care se declară „fără religie“, deşi în mentalul acestora se regăsesc pe mai departe elemente care ţin de orizontul oricărui om religios: Dumnezeu, sufletul, viaţa de dincolo de moarte, minuni etc. În mod cu totul surprinzător, în Belgia, de pildă, în urma unui studiu făcut în 1990, s-a constatat că mai mult de un sfert dintre cei care susţin că nu aparţin nici unei Biserici „se roagă“ sau „meditează“, „uneori“ sau „adesea“. În concluzie, spune J. Delumeau, Bisericile se descompun, ceea ce rămâne nu este altceva decât un creştinism „implicit“, „cultural“, „în afara Bisericii“ (J. Delumea, Religiile lumii, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 705).

Pe de altă parte, la fel de adevărat este că apartenenţa religioasă reprezintă pe mai departe un punct de legătură istorică şi o moştenire de familie ce trebuie transmisă. Practic, este vorba despre o memorie a propriei identităţi (cf. R.-J. Campiche, „La déconfessionalisation de lâidentité religieuse“, Revue suisse de sociologie, nr. Religion et Culture, 1993, nr. 3). Din această perspectivă, de pildă, peste 70% dintre francezi continuă să se declare catolici, iar în Elveţia populaţia continuă să se identifice cu una dintre cele două mari confesiuni, protestantă sau catolică, deşi în multe cazuri nu mai are nici o legătură cu Biserica.

Încercând să pătrundem în universul religios al societăţii occidentale contemporane, observăm trei tipuri distincte ale cetăţeanului european: credinciosul creştin, necredinciosul şi, cel de departe majoritar, respectiv adeptul unor credinţe difuze, creştine sau necreştine, schimbătoare şi nesigure. Acest din urmă tip este inclusiv adeptul unor credinţe şi manifestări religioase paralele (ghicitorie, astrologie etc.), dar şi al unui mod de credinţă care se exprimă totdeauna în termeni echivoci: „poate“, „de ce nu?“, „probabil“ sau „improbabil“. „Dumnezeul“ acestora nu mai e în mod obligatoriu un Dumnezeu personal creştin, cât mai degrabă o „energie“ sau „un divin în fiecare fiinţă“. La acest pol se află creştinii care nu mai au nici o legătură vie cu Biserica, creştinii care au luat contact cu Biserica nolens volens doar cu prilejul botezului, cununiei şi înmormântării (Cf. J. Delumeau, op. cit., pp. 706-707).

Creştinul de azi nu mai are perspectiva eshatologică

R. Lemieux afirmă, pe bună dreptate, că imaginarul celor care se declară creştini este, deseori, un „imaginar dezmembrat“. În principal, el se compune din patru „elemente“ detaşate şi diverse: unele creştine, altele cosmice, cu referire la „energia universală“, elemente ale unui „eu sublimat“, respectiv „divinul interior“ şi, în fine, valori precum „dragostea, libertatea, pacea“. În această ecuaţie, oricine şi fiecare, subliniază acelaşi autor, „îşi organizează propriul univers de credinţe, coordonând în interiorul acestuia elemente creştine şi cosmice, psihospirituale şi morale. Şi astfel, întâlnim într-o producţie imaginară integrală atât providenţa, cât şi forţa cosmică universală, învierea şi reîncarnarea, evoluţia personală nelimitată, dragostea şi nonviolenţa, ca jaloane ale unei căutări personale a mântuirii ş…ţ. Din punctul de vedere al unei Ortodoxii, combinaţiile realizate pot părea incoerente; din punctul de vedere al utilizatorilor, ele sunt permanent un produs al coerenţei, chiar dacă aceasta nu e decât utilitară şi provizorie“ (R. Lemieux, „Le catholicisme québécois: une question de culture“, în Sociologie et Sociétés, nr. Catholicisme et société contemporaine, 1990, nr. 2; apud J. Delumeau, op. cit., p. 707).

Subjugat consumerismului şi gândirii utilitariste, creştinul de azi nu mai are perspectiva eshatologică, este tot mai mult ancorat în ceea ce este aici şi acum, este tot mai mult prizonierul unei pretinse opoziţii între lumea de aici şi de dincolo.