Creştinism şi modernitate

Impactul ştiinţei asupra omului, ca şi asupra societăţii în ansamblul ei, s-a dovedit a fi unul foarte puternic. În urma acestuia, religia şi-a pierdut în multe locuri poziţia dominantă pe care a avut-o în societatea de odinioară. Imaginea despre lume promovată de Biserică şi de omul religios, în general, a început să fie înlocuită tot mai mult cu o imagine străină de spiritul Revelaţiei creştine. Max Weber consemna, foarte sugestiv, într-una dintre lucrările sale, faptul că această schimbare fundamentală ar reprezenta un fel de „dezvrăjire“ a lumii, în sensul că tradiţiile şi credinţele religioase încep să dispară sau să fie ignorate sub impactul raţionalismului ştiinţelor empirice din societatea modernă. În acelaşi timp, însă, autorul atrage atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă această mutaţie în conştiinţa omului modern: o lume în care Dumnezeu nu mai are loc riscă să devină o lume în care, din punct de vedere moral, pot să apară consecinţe dintre cele mai imprevizibile, întrucât o viziune empirică şi matematică despre lume cultivă, în principiu, negarea oricărei raportări a omului la un Dumnezeu şi un sens ultim pe care Acesta i-l conferă (vezi Gesammelte Aufsätze zur Religionssoziologie, I, Tübingen, 1988, p. 564). Acelaşi aspect îl sesizează şi filosoful Ludwig Wittgenstein, afirmând că ştiinţele naturii se rezumă doar la a descoperi, descrie şi explica relaţii funcţionale între diferite fenomene, respectiv stări din natură, ignorând sensul cu mult mai complex al acestora, care rămâne totdeauna dincolo de ele, le transcende. Omului de ştiinţă, omului modern, spune Wittgenstein, îi scapă acest sens: „Simţim că şi atunci când toate problemele ştiinţifice posibile primesc răspunsuri, totuşi întrebările noastre legate de viaţă încă n-au fost atinse“ (Tractatus logico-philosophicus, Frankfurt/ Main, 1973, 6.52). Din perspectiva raţionalismului ştiinţific, întrebarea privind un anume sens transcendent al lumii rămâne fără răspuns, pentru că operează cu instrumentele ştiinţelor empirice. De aceea, referindu-se la raţionalitatea ştiinţifică, Wittgenstein subliniază cu ironie: „Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se păstreze tăcere“ (ibidem, p. 7).

Oricum, trecând într-un alt registru al analizei, e evident faptul că mari comunităţi creştine, mai ales în spaţiul nostru creştin european, trăiesc o perioadă de criză spirituală. Au o tot mai mică influenţă asupra societăţii. Convingerile religioase au devenit oarecum flotante, au, nu de puţine ori, un caracter sincretist, sunt puternic individualizate, căpătând mai degrabă expresia unei probleme personale, private.

Pe de altă parte, în această confruntare cu o lume tot mai secularizată, există voci care susţin că religia are şi va avea pe mai departe un cuvânt greu de spus în lumea contemporană. Filosoful german J. Habermas prezintă, în acest context, societatea modernă ca pe o „societate postseculară“ în urma impactului cu religia (vezi Glauben und Wissen, în: idem, Zeitdiagnosen. Zwölf Essays, Frankfurt/ Main, 2003, p. 251). Tot la fel, M. Riesebrodt vorbeşte despre ceea ce el numeşte „revenirea religiilor“ în epoca globalizării, ca o consecinţă a întâlnirii culturilor şi religiilor. În perspectivă, societăţile moderne secularizate vor fi obligate să înveţe să se obişnuiască cu prezenţa religiei „în spaţiul public şi politic“ (Die Wiederkehr der Religionen. Fundamentalismus und der „Kampf der Kulturen“, München, 2000).

Ba mai mult decât atât, mergând pe aceeaşi linie, filosoful francez Jaques Derrida priveşte „dezvrăjirea“ lumii ca pe o „resursă a ceea ce este religios“. El consideră că un discurs despre evul dezvrăjirii, epoca secularizării, vremea laicităţii este, dacă nu cel puţin imprudent, îndrăzneţ şi dificil (Glaube und Wissen. Die beiden Quellen der „Religion“ an den Grenzen der blossen Vernunft, în: idem/ G. Vattimo, Die Religion, Frankfurt/Main, 2001, p. 104).

Ceea ce se poate deduce de aici este faptul că, deşi ne aflăm în era modernităţii, vocaţia religioasă a omului n-a dispărut, ea este prezentă în viaţa lumii. E adevărat, formele moderne de exprimare a sa s-au individualizat şi subiectivat puternic; e vorba de o formă de religie ruptă în general de tradiţie, o religiozitate care se alimentează din prea marea fragmentare a propriei vieţi şi din năzuinţa după întreg şi comuniune. În acest sens trebuie înţeleasă modernitatea „dezvrăjită“ inclusiv ca o resursă pentru religie şi religios. Spre deosebire de Derrida, atunci când are în vedere religia ca pe o resursă privind sensul existenţei umane, Habermas nu vizează religiozitatea modernă, individualistă, din afara comunităţii, ci, dimpotrivă, religiile monoteiste tradiţionale, cu precădere tradiţia iudeo-creştină (Glauben und Wissen, ibidem, p. 261).

Privind dialectica, dar şi dialogul creştinismului cu modernitatea, dincolo de secularizare, este evident că ambele caută un sens, o semnificaţie a existenţei umane, şi nu numai. Această relaţie între cele două va continua, nu se ştie cum şi pentru câtă vreme, ţinând seama de procesul globalizării. Oricum, e limpede că Evanghelia nu va putea fi transformată într-o simplă ofertă de piaţă, iar religia într-o etichetă sau surogat. Nu este exclus ca problema relaţiei dintre religie şi modernitate să devină o temă centrală a primului secol al mileniului III.