Creştinismul hindus

Dacă istoria creştinismului din Asia, în general, dinainte de secolul al XX-lea, a fost, într-o mare măsură, opera misionarilor, evoluţia acestuia pe parcursul secolului al XX-lea şi ulterior a fost dominată de indigenizare. În mai bine de un secol şi jumătate, indigenizarea creştinismului din India, de pildă, s-a corelat aproape perfect cu „partitura“ oferită de mişcarea sau mişcările naţionaliste hinduse. Mai mult sau mai puţin ironic, evoluţia acestor mişcări a fost facilitată tocmai de imperialismul împotriva căruia ele au protestat.

Aşa cum se ştie, naţionalismul hindus n-a fost altceva decât o contraofensivă împotriva demersului anti-indian şi pro-occidental întreprins de britanici în ultima parte a secolului al XIX-lea. Devenind tot mai interesaţi de evanghelizarea indienilor, autorităţile coloniale britanice au continuat să susţină superioritatea intrinsecă a culturii occidentale asupra celei hinduse, mai ales superioritatea creştinismului asupra hinduismului şi islamului. Şi totuşi, elitele indiene au reacţionat tot mai mult, continuând să promoveze cultura şi religiile indiene. De pildă, S. Vivekananda (1863-1902) şi poetul B. Ch. Chatterjee (1838-1894) au elogiat virtuţile hinduismului şi, ca un răspuns la afirmaţia misionarilor creştini, că toţi cei care contestă mesajul creştin vor merge în iad, au afirmat că hinduismul ar include toate religiile şi nu ar avea nevoie de un aflux de „zei occidentali“.

Alţi hinduşi, dimpotrivă, au afirmat că recuperarea sentimentului de mândrie naţională pentru orice hindus, dar şi tăria culturală, ar fi în dependenţă, în mod paradoxal, de importul unor valori din cultura occidentală, dar mai ales din creştinismul occidental. De altfel, această percepţie avea să conducă la un dialog remarcabil, aproape pe parcursul unui secol întreg, între hinduism şi creştinism. Cel care avea să rămână până azi părintele dialogului între creştinism şi hinduism a fost un brahman bengalez, cu mulţi prieteni în mediul creştin şi islamic, Ram Mohan Roy (1772-1833), din Calcutta, devenit rajah în 1830. În opinia sa, toate religiile posedă o parte din Adevărul absolut, socotind, asemenea filosofilor iluminişti, că, mai devreme sau mai târziu, raţiunea îi va determina pe oameni să înţeleagă şi să treacă peste orice diferenţe. El a fondat şi o societate, numită „Comunitatea lui Brahma“ (Brahma Samaj), consacrată adorării unui Dumnezeu real şi unic, care, din păcate, a avut o orientare anticreştină în primii ei ani.

Unul dintre succesorii lui Ram Mohan Roy la conducerea societăţii, respectiv K. Ch. Sen (1838-1884), dincolo de disensiunile din interiorul mişcării, era convins că valorile morale ale creştinismului reprezentau, de fapt, o sinteză a tot ceea ce este mai bun din hinduism şi din afara acestuia. Oferta creştinismului privind iertarea şi lepădarea de sine constituia, în viziunea sa, tot ceea ce este mai bun pentru un hindus în perioada modernă. Fireşte, aceasta nu însemna adoptarea unui creştinism de culoare occidentală, cât mai ales a unui creştinism care-l plasează în centru pe Iisus Hristos, ca un fel de „interpret şi corector al hinduismului“.

În general, creştinismul era preferat preponderent de membrii castelor inferioare din societatea hindusă sau de cei aflaţi în afara castelor, mulţi dintre aceştia realizând faptul că religia creştină oferea un alt model de societate, una în care toţi erau bineveniţi şi preţuiţi, fără ca originea lor să conteze. Între altele, acesta a fost un motiv foarte important pentru ca mulţi hinduşi să devină creştini.

Un eveniment deosebit de semnificativ din prima jumătate a secolului al XX-lea a fost formarea Consiliului Naţional Creştin din India (National Christian Council of India, NCCI) în anul 1914, concentrând toate Bisericile protestante din India. În acelaşi timp, în perioada anilor 1920-1930, misionarul E. Stanley Jones (1884-1973), născut la Baltimore, a organizat Conferinţele Mesei Rotunde, promovând intens dialogul cu hinduşii, sikhiştii şi budiştii.

Astăzi se estimează că 2,5% din populaţia de peste un miliard a Indiei ar fi creştină, ceea ce înseamnă că în India sunt mai mulţi creştini decât sikhişti. Această comunitate creştină joacă un rol foarte important în istoria actuală a creştinismului de pe continentul asiatic. De pildă, în perioada anilor 1980-1990, am asistat la apariţia teologiei dalit, un echivalent indian al teologiei eliberării. Noii teologi indieni încearcă să tragă concluzii din experienţele acestor creştini proveniţi din rândul castelor inferioare. Practic, ei îşi propun să descifreze legătura lui Dumnezeu cu cei marginalizaţi şi asupriţi, ca şi respingerea apropierii de tip liberal dintre creştinism şi hinduism din prima jumătate a secolului al XX-lea.

O caracteristică foarte importantă a apropierii dintre hinduism şi creştinism, după dobândirea independenţei (1947), a fost dezvoltarea ashramurilor creştine din India. Ashramul constituie, în fapt, una dintre trăsăturile tradiţionale ale culturii indiene. Cei ce locuiesc în aceste aşezăminte monahale nu fac altceva decât să urmeze calea sannyasa, calea renunţării la propria familie şi lume, în vederea regăsirii sinelui şi eliberării/mântuirii.

La începutul secolului trecut, mulţi lideri creştini au încercat să transforme tradiţia ashramului într-o mişcare creştină. Unul dintre cei încununaţi de succes a fost preot anglican, Jack Winslow, care a fondat un ashram cunoscut sub numele de Christa Seva Sangha, în anul 1921. Primul ashram catolic, Shantivanam, a fost fondat de Jules Monchanin la Tamil Nadu, în 1950, cu ajutorul lui Henri Le Saux, un călugăr benedictin care a vizitat ashramurile hinduse, fiind iniţiat de diferiţi guru. Cei care erau iniţiaţi imitau formele tradiţionale indiene de meditaţie şi disciplină, primind chiar nume indiene. În pofida faptului că ashramurile stârneau suspiciune în rândul multor catolici, mişcarea ashramurilor catolice a fost încurajată în perioada anilor 1960-1970 de cel de-al Doilea Conciliu Vatican. La întâlnirile pentru rugăciune şi meditaţie se citeşte atât din Vede, din Upanişade şi din Bhagavad-Gita, cât şi din Biblie şi Coran.

Multe dintre aceste ashramuri pot adăposti doar câţiva indivizi sau, acolo unde nu se impune celibatul, câteva familii. Unele primesc inclusiv vizitatori, altele sunt deschise doar câteva luni pe an. Oricum, dincolo de toate acestea, ashramurile de acest tip se doresc o formă sui-generis de identificare a unui creştinism indigen pentru India, o formă de creştinism hindus.