Creştinismul răsăritean şi islamul

Biserica Ortodoxă a luat contact cu islamul încă din primele decenii ale apariţiei acestuia şi a dialogat cu el sub diferite forme. E ştiut, de altfel, faptul că religia islamică s-a născut foarte aproape de spaţiul geografic în care a înflorit Ortodoxia creştină, pentru ca mai târziu să cucerească zone întinse din arealul creştinismului ortodox: Palestina, Egipt, Siria, Asia Mică etc.

La doar un secol după moartea lui Mahomed, „Casa Islamului“ (statul musulman) se întindea din munţii Pirinei până în Himalaya şi până în câmpiile Chinei. Trăind foarte aproape de lumea musulmană, creştinii ortodocşi bizantini au putut cunoaşte islamul chiar din izvoarele acestuia; acest lucru a fost accesibil creştinilor occidentali cu mult mai târziu, întrucât ei trăiau într-un spaţiu geografic şi socio-politic cu mult mai îndepărtat.

Deşi, ulterior, s-a schimbat atitudinea creştinismului bizantin faţă de islam, cel puţin de pe la mijlocul secolului al VIII-lea până pe la mijlocul secolului al IX-lea d.Hr. a fost, mai degrabă, persiflantă şi subestimativă. De pildă, Sfântul Ioan Damaschinul († 750 sau 754) considera islamul o învăţătură şi o construcţie adecvată populaţiilor primitive; tot la fel, el considera islamul drept o „erezie creştină“, iar câteva dintre punctele învăţăturii islamice erau caracterizate de el ca având o „valoare hilară“ (izvorul cunoştinţei, P. G. 94, 765 A, 772 D; apud A. Yannoulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad. rom., Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 127).

Cucerirea Bizanţului de către otomani a întrerupt dialogul care se înfiripase între creştini şi musulmani. Creştinii ortodocşi din Balcani au ajuns ca, în perioada dominaţiei otomane (sec. XV-XIX), să trăiască o îndelungată tăcere şi rezistenţă, în vreme ce musulmanii îşi rosteau „monologul“ din poziţia celui aflat în scaunul puterii. În această perioadă, Biserica creştină răsăriteană a avut parte de unele experienţe dure, între care valurile de islamizare în Asia Mică, Balcani şi Creta. Atunci au apărut pentru prima dată aşa-numiţii „criptocreştini“, respectiv grupuri de creştini, de populaţii creştine care, oprimate într-un mod brutal de forţe sociale şi politice, au fost constrânse în exterior să accepte islamizarea, în timp ce, în taină, în viaţa particulară, îşi păstrau convingerile lor creştine (cf. N. E. Milioris, Criptocreştinii, în lb. greacă, Atena, 1962; P. Hidiroglou, Islamizarea din Creta, în lb. greacă, Atena, 1981). Cu mici excepţii, această situaţie a durat doar câteva generaţii, pentru că, finalmente, urmaşii lor au fost absorbiţi de către majoritatea musulmană.

Nimeni nu poate contesta faptul că tradiţia şi moştenirea culturală îi aduc pe creştinii din Răsărit, în anumite privinţe, aproape de lumea musulmană, cu care au convieţuit de-a lungul a multe secole. În pofida profundelor diferenţe teologice şi ciocnirilor dramatice din trecut, ne regăsim în multe privinţe particularităţi culturale comune.

Prin Coran, islamul a asimilat, adoptat şi restructurat o mulţime de concepte creştine, aşa cum au fost ele percepute de Mahomed în relaţia sa indirectă cu creştinismul răsăritean. Analizând liniile teologice fundamentale ale Coranului, iese în evidenţă un fel de dialog tainic al lui Mahomed cu tradiţia iudeo-creştină, care sfârşeşte, uneori, în acceptare (credinţa în Dumnezeu, îngeri, profeţi, în revelaţia scrisă, în respectul faţă de Iisus etc.) şi, alteori, într-o negaţie agresivă (paternitatea lui Allah, dumnezeirea lui Iisus Hristos, răstignirea, Învierea, învăţătura despre Sfânta Treime).

De-a lungul timpului, mulţi musulmani au socotit creştinismul ca pe un fel de islam denaturat, „contrafăcut“, în timp ce creştinii ortodocşi au văzut islamul ca pe un fel de creştinism degenerat, care nu a fost înţeles în profunzimea lui. Multe dintre punctele învăţăturii islamice nu sunt altceva decât rodul unui „dialog în pripă“, în cadrul căruia creştinismul a fost explicat şi înţeles superficial (vezi A. Yannoulatos, op. cit., p. 145).

În general, dacă urmărim evoluţia islamului, ne dăm seama că principalul său interlocutor de-a lungul istoriei a fost creştinismul răsăritean. Musulmanii au cunoscut creştinismul apusean abia în timpul cruciadelor. Curentul sufist datorează extrem de mult co-existenţei dialogice a evlaviei musulmane cu cea a Răsăritului creştin ortodox. De asemenea, creştinii răsăriteni au avut o contribuţie esenţială pentru dezvoltarea filosofiei şi ştiinţelor în spaţiul musulman; un exemplu concludent în acest sens este cel al creştinilor perşi din perioada abbasizilor, când au fost traduse în arabă multe lucrări de medicină şi filosofie (R. Waltzer, „Greek into Arabic“, Oriental Studies, vol. I, Oxford, 1962; B. Spuler, „Hellenistisches Denken in Islam“, în Speculum 5, 1954, pp. 179-193).

Dincolo de diferenţele de ordin doctrinar-teologic, lumea creştină răsăriteană şi cea islamică se pot regăsi în multe alte corespondenţe, care le apropie una de alta. În acest dialog creator al creştinismului bizantin şi islam, descoperim multe elemente ale literaturii musulmane, inclusiv metoda de interpretare a Coranului, aşa cum este ea prezentată în comentarii (tafsir), tehnica copierii manuscriselor, miniaturile, muzica, citirea melodică etc. Însă, chiar după cucerirea imperiului Bizantin, musulmanii s-au lăsat influenţaţi în multe privinţe de arta şi cultura acestuia. De exemplu, au reprodus expresia arhitectonică a bisericilor ortodoxe, dar mai ales a celebrei „Sfânta Sofia“. Practic, ei au adoptat această mare realizare a Răsăritului ortodox ca izvor de inspiraţie, impunând până azi linia arhitectonică a moscheilor musulmane, aşa cum se observă ea, în prezent, din Orientul Mijlociu până în Malaezia.