Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Creştinismul şi inaugurarea viitorului dumnezeiesc
Viitorul este inefabilul care vrea să se actualizeze. El este nădejdea Învierii şi Judecăţii de Apoi. Viitorul este prin natura lui mesianic. Viitorul creator şi sacru este această de-a pururi proiecţie înapoi a eshatologiei. Viitorul în înţeles creştin este apocalipsa actuală, adică un pururi "timp împlinit, un Kairos trăit". Omul creştin este o arvună a vremurilor viitoare, o sare a pământului, o anticipare a Îngerului în trup, o împlinire a Fiului Omului. Pentru mântuire, marele principiu al Logosului Întrupat este dinamismul creator al Iertării. Iertarea creştină nu este atât o anulare a trecutului, a unor greşeli ale trecutului, cât îndeosebi o vindecare şi o restaurare, o deschidere de porţi, o mare îmbrăţişare şi primire a fiului rătăcitor. Iertarea trebuie înţeleasă ca o dinamică a Dragostei creatoare, care spală, curăţă şi îndepărtează toată neputinţa şi trădarea faţă de viitor, adică faţă de Îndumnezeire. Iertarea trebuie înţeleasă ca o anulare a viitorului negativ, o anticipare a Judecăţii viitoare, e Taina Spovedaniei. Prin răscumpărarea păcatului originar, care tot o anticipare a viitorului este, făptura omenească nu e scoasă atât de sub înrâurirea şi puterile dăunătoare ale păcatului, adică a ceea ce a precedat viaţa lui, cât e restaurată pozitiv în demnităţile devenirii, pentru a putea răspunde viitorului Celei de a doua Veniri. Creştinismul este o adevărată "inaugurare" a viitorului dumnezeiesc. (Daniil Sandu Tudor, Taina Sfintei Cruci)