Criteriul iubirii

Judecata lui Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu ne va măsura virtuţile, că ne va evalua priceperea în materie de credinţă. Să ne gândim la pilda Mântuitorului despre oi şi despre capre. Toate întrebările care se pun acolo se reduc la una singură: cât ai fost pe pământ, inima ta a fost vie sau de piatră? L-ai hrănit pe cel flămând? Pe cel gol l-ai îmbrăcat? Pe cel întemniţat, pe cel oropsit l-ai cercetat? A fost oare milă în tine sau ai trăit doar în indiferenţă, în îngâmfare, în suficienţă de sine, precum bogatul care chefuia în timp ce la poarta lui murea de foame şi de boală Lazăr?

Aceasta este unica întrebare ce va fi pusă. Ai avut oare inimă de om în tine sau ai avut în loc o piatră? Dacă ai avut dragoste omenească, atunci ea poate înflori pe măsura dragostei dumnezeieşti, iar dacă dragoste omenească nu e, atunci cu ce se poate uni dragostea lui Dumnezeu?

Nu trebuie să ne eschivăm de la propria judecată asupra noastră zicând: Dar eu iubesc oamenii! Pe toţi oamenii, când sunt departe, îi iubim noi toţi. Un scriitor îşi descria astfel unul dintre personajele sale: acest om atât de mult iubea întreaga omenire, încât îl ura pe orice om în parte care îi deforma perfecţiunea imaginii sale despre lume… Da, acesta iubea, dar o omenire ireală, inexistentă, pe când un om concret sau o gloată concretă nu le putea suporta. În oameni vedea hidoşenie şi visa la o frumuseţe desăvârşită, nemaiîntâlnită, ce nu a fost şi nu va fi niciodată până la cea de-a doua Venire. (Preluare şi adaptare din vol. „Despre întâlnirea cu Dumnezeu“, Mitropolit Antonie de Suroj, Editura Cathisma, 2007)