Criza, firescul nefirescului

În ultima perioadă de timp, se repetă aproape ostentativ în peisajul informaţional din străinătate, dar şi din ţară, faptul că trăim o perioadă a crizei financiare globale, pornită peste ocean şi care a antrenat în cădere şi sisteme financiare de pe bătrânul continent. Şefii de stat şi de guverne se întrunesc repetat pentru a căuta soluţii de ieşire din criză, băncile falimentează sau primesc masive injecţii de capital din partea statului, în timp ce oamenii de rând asistă consternaţi la acest spectacol desfăşurat parcă departe de cotidianul zilnic, dar de fapt atât de prezent lângă noi, chiar şi prin implicaţiile sale.

Oamenii au numit aceasta criză, pentru că în zilele de astăzi criza nu poate avea decât conotaţii financiare. Suntem în criză atunci când nu dispunem de resurse materiale şi devenim fericiţi atunci când îndestularea este mai întâi o revigorare din punct de vedere economic. Într-o societate dominată de consumism şi secularism, măsura aprecierii binelui sau răului trăit nu poate fi decât de sorginte materială. Banul este sinonimul traiului împlinit, în timp ce lipsa lui denotă incapacitatea adaptării la standardele societăţii civilizate a secolului XXI. A exista înseamnă din păcate a avea bani. Banul defineşte societatea, o garantează, ba chiar se erijează în animatorul acesteia. Identificarea umanului cu lucruri subumane (adică inferioare structural şi vocaţional creaturii dumnezeieşti care constă din trup şi suflet) şi care de cele mai multe ori dezumanizează are valenţe acutizante. Intrăm în criză atunci când devenim peste noapte falimentari (cel puţin din perspectivă financiară), dar putem totuşi trăi fără cea mai mică reţinere, atunci când în sute de locuri de pe planeta asta mii de oameni se sting din viaţă. Criza omenirii nu este criza vieţii (sic), ci criza materialismului egoist ce atinge paroxismul. Ceea ce intrigă însă este seninătatea noastră atitudională în a observa evenimente ce privesc viaţa (respectiv pierderea ei), seninătatea crizei vieţii faţă în faţă cu tragedia crizei materialului. De la acel Cogito ergo sum, omul a involuat spre Habeo ergo sum, ca să nu mai vorbim de imposibilitatea evoluţiei lui spre un firesc şi demn Oro ergo sum.

„Omul a fost creat având chip de înger, prin cădere însă dobândeşte mască de animal“, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, proiectând nefirescul măştii în neascultarea edenică. Numai că astăzi, nefirescul măştii este substituit firescului chipului. Omul nu îşi merită numele, din moment ce nu se mai identifică deplin cu ceea ce simbolizează acesta. Antropologia contemplării înaltului devine antropologia autocontemplării, cu implicaţiile ei reducţioniste. Structura societăţii în care trăim este marcată de consumism, tocmai pentru că omul nu priveşte decât arareori în sus, de cele mai multe ori ancorându-şi demnitatea cu ecou în veşnicie de concreteţea săracă a unui carpe diem desfigurat şi mascat jalnic. Dacă omul nu este creatorul propriei firi, cu atât mai puţin va fi educatorul acesteia. Nefirescul rezidă tocmai în tentativa omului de a crede că masca poate ţine loc de chip. Nefirescul constă tocmai din iniţiativa umană de a substitui originalul chipului în falsitatea măştii, adevărata criză cu implicaţii existenţiale veşnice în masca unei crize rezultante, de plan secund. A socoti criza financiară ca şi primordială înseamnă a anula centralitatea şi a o înlocui cu marginalitatea.

Din această cauză, crah-ul unui sistem dezordonat (adică ieşit din ordinea incipientă a existenţei) este firesc. Din această cauză, actuala criză este cât se poate de firească, apariţia ei fiind o problemă de timp. Omul nu poate controla ceva, din moment ce nu se poate autocontrola. Poate părea paradoxal, dar autocontrolul omului nu este posibil decât în Dumnezeu, pentru că omul este el însuşi om numai în prezenţa divină. Pe de altă parte este firesc ca ceea ce este creat (în speţă sistemul financiar mondial) să cunoască sfârşitul, cu atât mai mult cu cât creatorul ei (omul) este la rându-i o creatură şi cu atât mai mult cu cât această creaţie umană este inferioară structural unor alte creaţii omeneşti. De aceea, criza ce înspăimântă lumea de astăzi, civilizată secularizat, nu este nimic neaşteptat pentru cei care cunosc şi acceptă rostul civilizării binecuvântate de prezenţa personală şi vie a lui Dumnezeu. El este Cel care în Sfânta Evenghelie ni se adresează, îndemnându-ne să „facem comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică“ (Lc. 12, 33). Aceasta este averea care nu va întâmpina vreodată criza, pentru că în acest caz normalitatea lucrurilor presupune şi reprezintă aşezarea şi recunoaşterea centralităţii lui Dumnezeu. Firesc.