Criza generală, bucuria filosofilor

Paradoxal sau nu vom intra în epoca filosofilor. Epoca politicienilor, economiştilor şi finanţiştilor şi managerilor este pe cale de a apune în mod spectaculos. Ar fi trebuit să fie epoca teologilor pentru că numai Dumnezeu ne mai poate salva din acest coşmar financiaro-economic, doar că Dumnezeu nu are în vedere acest tip de probleme pe care le traversăm noi, şi când spun noi mă refer la lumea occidentală, un occident metaforic din care face parte şi România. În paranteză merită spus că, dacă ne raportăm la Dumnezeu, situaţia era previzibilă de vreme ce pământul nu este Raiul, şi nici nu poate făcut doar prin instrumente financiare complexe, deficite bugetare, măriri salariale şi rostogolirea datoriilor dintr-un an fiscal în altul, promisiuni electorale, alocaţii bugetare şi programe prioritare.

De ce este epoca filosofilor? Pentru că, aşa cum spunea un coleg de-al meu, suntem într-o situaţie propice filosofiei, avem o groază de probleme şi nici o soluţie, exact cu ce se ocupă filosofia, găsirea soluţiilor la acel tip de probleme pe care nici o altă disciplină nu le poate soluţiona încă.

Asta nu înseamnă că vom practica acel tip de filosofie specific românului, sau mai bine zis care e dominant în percepţia populară, adică simpla pălăvrăgeală despre nemurirea sufletului, rost, destin, moarte, şi ceea ce este si nu poate decât să fie. Acum trebuie practicată cealaltă filosofie, cea care se apleacă serios asupra problemelor cu adevărat insolvabile prin tăieturi de nod gordian. Iar criza noastră este o asemenea problemă în care nu există soluţii facile. Aici nu trebuie să improvizăm, alt poncif răspândit despre filosofie, există o literatură vastă în secolul al XX-lea care se preocupă de exact acest tip de problemă: cum să evităm o criză generalizată şi care ar fi posibilele soluţii. Pentru că nu mai discutăm de o criză unidimensională, doar economică sau bancară, sau socială, sau politică), ci de o criză generalizată, ca un fel de metastază care nu va mai putea fi controlată decât printr-un tratament complet diferit de cele de până acum.

Sunt mai multe moduri de a pune această problemă, şi anume cum ar trebui construită o societate sustenabilă din care oamenii să dorească să facă parte. Oameni precum Friedrich Hayek, James Buchanan, Elinor Ostrom, Amartya Sen, toţi laureaţi ai premiului Nobel pentru economie împreună cu filosofi precum John Rawls, Robert Nozick, Charles Taylor, Michael Walzer, figuri proeminente ale secolului al XX-lea, discută de zeci de ani această problemă din punct de vedere economic, politic, cultural, religios, etic, iar demersurile lor, deşi concurente, complementare sau contradictorii, creionează un spaţiu intelectual în care aceste lucruri sunt analizate în profunzime şi din care se pot trage concluzii cu privire la ce ar fi mai bine de făcut. Vor trece probabil ani până când ce au scris ei să poată fi înţeles şi aplicat pe scară largă de factorii de decizie politică, deşi soluţiile propuse de ei nu sunt nici costisitoare, nici imposibil de realizat.

Dar această criză este un prilej de a reflecta mai înainte de a acţiona şi de a acţiona conform cu un plan, iar un plan are în spate o "theoria", o viziune coerentă cu privire la unde vrem să ajungem, cu ce mijloace, cu ce costuri. Această "theoria" conduce, de fapt, nu un guvern sau un ministru. Fără ea, orice măsuri s-ar lua, vor fi nu numai de prisos, dar poate şi contraproductive. Pur şi simplu trebuie să ştim încotro să o luăm, iar această discuţie nu este nici pe departe simplă cum cred mulţi. Are implicaţii profunde care privesc dreptatea, egalitatea, libertatea şi, nu în ultimul rând, mântuirea sufletului. Are de-a face cu ceea ce poate fi considerat just şi ceea ce poate fi pus în aplicare din ceea ce este just. Are de-a face cu economia în sensul ei originar de "oiconomia" de rânduială, a casei, a vieţii, a societăţii.

Fără reflecţie nu există rânduială, iar fără rânduială nu există societate, cum ar trebui să fie însă această rânduială, rămâne să ne gândim, dar nu abstract sau ca prin vis, ci concret, luând în calcul vieţile noastre şi ale celorlalţi şi nu în ultimul rând pe Dumnezeu.