Criza sfârşitului de criză

Suntem în plină criză şi poate nu observăm că suntem aproape de un foarte „profetic“ reper temporal. Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la Revoluţia din decembrie. Este termenul fatidic dat poporului român de Silviu Brucan, termenul în care noi îi vom ajunge din urmă pe cei din Occident.

Într-un fel, i-am ajuns din urmă, în alt fel încă suntem în urma lor. Vestea bună este că ne-am sincronizat în final cu lumea, vestea proastă este că ne-am sincronizat cu ea în plină criză economică. Acum diferenţa dintre noi şi ei, care părea uriaşă în decembrie 1989, s-a redus la un an. Ceea ce la ei se întâmpla acum un an, vârful crizei, a ajuns la noi de-abia acum.

Dar pentru noi criza aceasta nu este doar o criză financiară severă, ci mult mai mult. Este momentul în care se va termina tranziţia de la sistem totalitar la un sistem de piaţă. Până acum noi ne aflam în crize de tranziţie. Economia noastră trebuia să se ajusteze, trebuia privatizaţi mamuţii industriali, liberalizate preţurile, liberalizat contul de capital, liberalizată circulaţia mărfurilor, capitalului şi persoanelor. Toate acestea s-au întâmplat. Şi totuşi suntem iar în criză. Şi totuşi oamenii trebuie să facă sacrificii, sute de mii de oameni vor fi probabil disponibilizaţi după alegerile din noiembrie, salariul mediu pe economie o să scadă, puterea de cumpărare o să scadă, preţurile se vor prăbuşi, dar nu mai repede decât veniturile. Pe scurt, nu pare nimic diferit de ceea ce se întâmpla şi până acum.

Este totuşi o diferenţă fundamentală. Nu mai există nici o soluţie miraculoasă care să poată acoperi carenţele fundamentale ale sistemului nostru, care nu e nici capitalist nici socialist, nici liberal, nici autoritar, un sistem făcut de băieţi şmecheri şi de politicieni care nu aveau alte soluţii pentru România decât intrarea în UE şi NATO.

Nu se mai poate amâna nimic, nu ne mai poate ajuta nimeni, pentru că, paradoxal, suntem consideraţi suficient de „bogaţi“, fiind în UE, ca să nu mai fim eligibili la tot felul de fonduri de urgenţă pentru lumea a treia. Acum noi trebuie să decidem încotro vrem să meargă societatea noastră, am scăpat de monitorizare şi control, nu mai putem da vina pe FMI şi Banca Mondială.

Din acest punct de vedere profeţia lui Brucan s-a împlinit. România este după 20 de ani în rândul ţărilor civilizate, economia noastră este cuplată la economia mondială, e drept cu o mică întârziere, dar deja nesemnificativă. Am ajuns unde ziceam că vrem să ajungem. Dar suntem în stare să facem faţă lumii în care ne-am dorit să intrăm, acum când nu mai e nimeni din afară care să ne spună ce e bine şi ce e rău?

Deşi criza aceasta este şi va fi foarte dureroasă pentru mulţi români, nu este neapărat un blestem, ci poate fi şi o ocazie prin care să dăm la o parte iluziile unei tranziţii fără ţintă şi o şansă de a înfrunta singuri realitatea.

Abia acum vedem că împăratul e gol, că politicienii noştri de fapt nu au nici un plan, nici o viziune cu privire la unde ar trebuie să fim şi ce ar trebui să facem. Abia acum ne trezim din iluzia faptului că Revoluţia sau integrarea vor rezolva toate problemele noastre. România are nevoie de o schimbare profundă, nu numai de una de suprafaţă. Doar schimbând formele nu se poate clădi o societate puternică şi articulată, capabilă să facă faţă prin eforturi proprii provocărilor unei lumi globalizate şi concurenţiale. Deşi va fi greu, avem totuşi şansa de a putea să o luăm de la capăt. De a da la o parte ceea ce nu merge şi de a repune lucrurile pe un făgaş normal. Să nu ne speriem, criza financiară actuală nu va dura mult, să o folosim însă pentru a pune ordine în ceea ce nu merge, ca atunci când se va termina să se termine definitiv şi eterna noastră tranziţie.