Cronica detaliilor

E un detaliu prestigios ca, vorbind de începuturile lui Blaga, să-i evocăm lunga şi stupefianta tăcere. Sînt creatori cărora destinul le este prevestit de accidente timpurii, a căror bizarerie le aruncă o lumină anticipatoare asupra vocaţiei, iar întîmplarea a vrut ca fiinţa lui Blaga să fie atinsă de o crasă inadecvare: o muţenie lungă şi îngrijorătoare căreia nu i poate tăgădui un farmec de tenebre ceţoase. Să taci ca o piatră la vîrstă puerperală e semn congenital de distincţie nobilă, şi e firesc să vedem în carenţa cuvîntului un semn de predestinare. Mai mult, judecat sub unghi filosofic, accesul taciturn al vieţii sale e plin de virtuţi speculative, de vreme ce însuşi poetul a ştiut să-l desprindă din tiparul biografic şi să-l aşeze într-o aură de legendă literară. Vrem, nu vrem, tăcerea lui Blaga ţine de fabula vieţii lui şi ar fi o aroganţă fără temei ca, dintr-un scrupul de raţiune lucidă, să-i respingem alexia pe motiv că dăm o însemnătate neîngăduită unui episod anodin.

Blaga nu a tăcut fiindcă a vrut, dar dacă n-ar fi tăcut, nu ar fi fost acel Blaga ridicat pe dunga unei fabule misterioase. Sunt potriveli obscure cărora nu le putem da un sens, dar în care în timp prind o muchie de premoniţie. Că distingem sau nu în tăcerea lui un timbru ominos e o chestiune ce atîrnă pînă la urmă de înclinaţiile fiecăruia, dar nu există nici un motiv să vedem în ea un handicap al minţii sau o clătinare a firii, ci mai curînd o pregătire obscură în vederea unei întîlniri epocale: întîlnirea cu literele. În genere, întîmplările care răscolesc un om nu pot fi recunoscute decît tîrziu, abia după ce drojdia lor s-a aşezat în cupa sufletului, şi Oswald Spengler ne pune la îndemînă un criteriu prin care putem deosebi evenimentul efemer de întîmplarea crucială. În Declinul Occidentului, gînditorul german spune că experienţele vieţii unui om sunt de două feluri: episodice sau epocale. Primele rămîn în tiparul biografiei perisabile, fiind un simptom al personalităţii omului, în schimb, celelalte fac epocă, căci poartă un simbol care, trimiţînd la un principiu spiritual, pot influenţa mersul culturii. Ce e episodic e simptom, ce e epocal e simbol, din despicarea aceasta ivindu-se faptele culturii. În categoria anecdotelor care au făcut epocă intră şi tăcerea lui Blaga. În muţenia poetului putem vedea o dovadă de precoce şi stăruitor monolog interior, cînd cuvîntul a fost forţat cu precădere în latura lui intimă, de unde şi stîrpirea din faşă a facondei publice. E o constatare banală că Blaga nu a avut darul oratoriei. În vremea sacerdoţiului universitar, vorba sa curgea plată şi monocordă, sub apăsarea unei placidităţi care stupefia prin plictisul pe care îl strecura în sufletul studenţilor. Într-un cuvînt, retorica lui nu încînta pe nimeni, numai că acelaşi profesor ştia să tacă prefirîndu-şi pauzele şi absenţele, şi dînd astfel naştere, prin mimica sa încărcată de crispări şi contrarieri lirice, la o boltă de farmec insidios, de a cărui vrajă se resimţeau cu precădere femeile.

Taciturn şi cu un aer cel mai adesea consternat (cu o "faţă bătrînicioasă" avea să scrie despre sine în Hronicul şi cîntecul vîrstelor), Blaga e un personaj prea straniu pentru fundalul spelb în care se complace îndeobşte lumea filosofilor de aparat, şi de aceea ne luăm dreptul de a vedea în tăcerea lui o trăsătură apăsat simbolică, ba chiar o trăsătură pe lîngă care, dacă trecem nepăsători, riscăm să pierdem un fir care ne duce în intimitatea gîndirii sale. Pe Blaga nu e greu să-l povesteşti didactic, în schimb e infinit mai greu să-l intuieşti în umoarea frămîntărilor lui, şi de aceea fără o sesizare prealabilă a stofei rarisime din care a fost croit acest "poet de concepte", efortul de a-i reda pedagogic gîndurile poate decădea într-o vînturare stearpă de clişee în vogă. Cel mai sigur mod de a-l maltrata pe Blaga e să-l cobori la netezimea searbădă a unor scheme conceptuale. În schimb, ca să te ridici la înălţimea lui, trebuie să prinzi timbrul de copioasă reverie care i-a hrănit fiinţa. Şi pentru aceasta e nevoie de propteaua teoretică a gîndirii simbolice. Sau, folosind distincţia lui Spengler, absenţa cuvîntului nu e simptom la Blaga, ci simbol.