Cronica Vovideniei, o carte a unor sporite osteneli binecuvântate

Un mare cărturar român îmi vorbea odată, ca la un ceas de spovedanie, de multe din cele tainice ale vieţii, ce nu ies la lumină decât într-o clipă fericită, atunci când nodul năframei se dezleagă miraculos şi se arată la lumină aidoma bănuţului cel ascuns, fărâma din miezul sufletului de om. Acea făptură, care-şi desfereca porţile, mă poftea să am curaj şi să intru. Am ascultat, dar am păşit cu sfială, să nu tulbur acel univers al frumuseţilor paradisiace. Eram acolo ca sub patrahir şi auzeam un glas parcă de pe altă lume. Îmi spunea că sunt pe faţa pământului subiecte pe care când le atingi tu, om al condeiului, te încarci de o măreţie fără seamăn şi dobândeşti puteri de lucru ce pogoară de-a dreptul din ceruri. Săvârşeşti ceea ce nu credeai că este cu putinţă a împlini. Subiectul cu pricina îl privea pe Eminescu. Cam la fel, în acelaşi chip, ce-i dincolo de măsura obişnuită a omului, s-a petrecut cu un monah, azi ierarh, când i-a fost sortit să slovenească despre Schitul Vovidenia. Doar simpla atingere a acestui subiect a dat drumul unor stăvilare altfel greu de urnit şi unor reverberaţii de cele ce se învârtejesc prin cutiile magice ale viorilor meşterite de lutierii cei neîntrecuţi ai mărcii Stradivarius. Cam aşa îmi închipui că s-a întâmplat cu monahul Timotei, Episcopul de azi, când a purces la scrierea cărţii sale închinate Schitului Vovidenia, numit metaforic de Preasfinţia Sa „altarul din poiana liniştii”, sintagmă introdusă în montura titlului cărţii sale. Ierarhul de acum se socoteşte un fiu al Neamţului şi e mândru, ca toţi cei sloboziţi spre lumea monahală din această mănăstire, de sorgintea sa, ce-i una, desigur, nobiliară pentru cinul monahal. Preţuitor al Neamţului, fântâna cu izvoarele cele mai mănoase şi înmiresmate ale monahismului românesc, elevul de la Seminar de mai anţărţ, purtătorul de rasă şi apoi călugărul Timotei, cel tuns în călugărie în lavra nemţeană, a fost fermecat de cum s-a aflat în aceste locuri de mica aşezare din galaxia Neamţului, de Vovidenia, schitul fiică a chinoviei Neamţului, cum îl descriu cu smerenie şi admiraţie toţi cei care, trecători sau vieţuitori aici, şi-au turnat în cuvânt emoţia preacurată. Patriarhul Daniel, cel care, în drumurile sale de Mitropolit al Moldovei, a oprit deseori la schit, îl zugrăvea într-un text cu literă de pisanie: „Treaptă de urcuş între Neamţ şi Pocrov, Schitul Vovidenia simbolizează retragerea fără îndepărtare şi discreţia fără izolare…”

Descrierea relevă ceea ce-i definitoriu şi dezleagă secretul acestei chemări irezistibile pentru unii nevoitori. E vorba de atmosfera ce îmbie la reculegere şi rugăciune, dar şi la lucrare din cele roditoare. Cu siguranţă, această atmosferă, amestecul unic de sihastru şi lumesc, împletite într-o legătură armonioasă, l-au impresionat dintru început, cum a fost şi cu alţii de dinaintea sa, pe ucenicul pravilei monahiceşti, pe elevul de seminar Cristian Gabriel Aioanei. A fost cucerit de toposul acesta de îndată ce-a zărit plăsmuirea albă, fantastă, ca din borangic, împărăţind pe cerga policromă a fâneţelor ce urcau dănţuind înspre pădurile de smarald ale Munţilor Neamţului. Dar nu-l fericea doar minunăţia peisajului, ce-i amintea de coastele dulci şi înflorate şi de cuibul din sălaşul părintesc al Rădăşenilor natali. Îl făcea să vibreze cu toată fiinţa şi duhul sălăşluitor, doinit şi răscolitor, ce-i glăsuia tulburător asemenea acelui nepereche sadovenian „cântec al amintirii” din ţinutul Fălticenilor. Uimit, sufletul învăţăcelului intra în comuniune cu tărâmul mitic în care se ridicase ca o mladă din cele fragede şi majestuoase Vovidenia, cu biserica pravoslavnică, îmbrăţişând cerul cu turlele ei de calcare din vârf de munte falnic. Atunci, cum o şi mărturiseşte în slovă de carte, destăinuire ce-a fost, cred, mai întâi pentru sine însuşi, urcuşul spre Schitul Vovideniei a reprezentat una din bucuriile vremii. Aceleaşi trăiri sub semnul încântării au avut mulţi alţi pământeni înaintea sa. Mihail Sadoveanu, gloriosul premergător fălticenean, a ales Vovidenia ca şedere de vacanţă şi chiar de lucru. S-a statornicit aici, în raiul Vovideniei, graţie gestului Mănăstirii Neamţ, care i-a pus la dispoziţie casa Mitropolitului Visarion Puiu, fostul său coleg de şcoală primară la Paşcani, în clasa domnului Busuioc. Scriitorul a şezut la Vovidenia vreme de 14 ani.

Seminaristul Aioanei a păşit pe acest pripor mirific la ani buni de la înveşnicirea Sadoveanului. A simţit, poposind cu privirea, sau urcând cu pasul spre schit, că-i acasă la dânsul, în poienele cu livezi de la Rădăşeni şi că de aici ar putea sui spre ceruri uşor ca un fluture ce se desprinde, ţintind tăriile, de pe turlele cele străluminate ale măreţei biserici, ctitorie de la mijloc de veac XIX. Şi aşa, treptat, treptat, Vovidenia a devenit un loc drag sufletului său. Preasfinţia Sa, pătruns lăuntric de tâlcul scriptoricesc al recunoştinţei, însuşindu-l ca o lege a nevoinţelor sale, a vrut să-şi răscumpere bucuriile ce i s-au dăruit printr-un gest pios, cel de a arăta prin cuvânt scris şi tipărit ce a însemnat şi ce este aşezarea aceasta monastică, veche de peste 300 de ani, ctitoria Episcopului de Roman, Ioanichie, şi el ostenitor la Vovidenia. Era student la Teologie la Iaşi când a purces la scrierea cronicii. A conceput-o ca lucrare de licenţă în teologie. Nu s-a limitat la consemnarea de impresii, multe cu o coloratură sentimentală, ci a elaborat o cercetare sârguincioasă a izvoarelor şi a dat la iveală un preţios material testimonial, înfăţişând fapte de seamă, dar şi mai mărunte, toate ţesând o istorie ce merită să fie ştiută. În 1995, teza de licenţă a luat forma unei cărţi, intitulată „Schitul Vovidenia, tradiţie şi actualitate”, care s-a tipărit în acel an la Editura Trinitas în două ediţii. Am aşternut la apariţia monografiei o însemnare ce s-a vrut o cronică. Am preţuit atunci opul pentru valoarea de pionierat şi arta configurării unui traseu istoric şi definirea rolului şi locului Vovideniei în constelaţia de mănăstiri din cuprinsul ţinutului Neamţului, ce foşnea de sihaştri, după remarca unor istorici şi mărturisitori de vază ai timpului. Am notat atunci că ne găseam în faţa unei eboşe, lăsând a înţelege că s-ar cuveni o sporire a acelor preţioase date şi fapte strânse între copertele cărţii, precum şi o continuare a demersului hermeneutic. N-aveam de unde să ştiu atunci că ceea ce credeam a fi trebuincios se va rostui cu asupra de măsură peste ani.

Autorul, odată cu creşterea sa duhovnicească şi cărturărească, s-a aplecat asupra scrierii de debut şi a adăugat ostenelilor de care vorbea cu tuşantă admiraţie Preafericitul Teoctist în Predoslovia la ediţia princeps, altele noi, sporitoare ale valorii cărţii şi, în acelaşi timp, doveditoare ale măreţiei locului şi caratelor aşezământului, ce-a rămas încrustat în sufletul de adolescent, dar şi de monah şi mai târziu de ierarh. Un simţământ pe care nimic nu l-a şters, într-atât de trainic a scoborât în tainiţele sufletului, întocmai cum s-a petrecut cu ani înainte cu Patriarhul Teoctist, cel care, monah în lavra Neamţului, a văzut în Schitul Vovideniei o întemeiere monastică ce: „… întregeşte parcă, şi la propriu, şi la figurat, darul şi efortul de desăvârşire al celor ce năzuiesc să moştenească cetatea cea cerească”.

După editarea din 1995, prin aceleaşi binecuvântate osteneli de care pomenea bucuros semnatarul Predosloviei de atunci, a urmat o ediţie a treia, intitulată „Altarul din poiana liniştii”, editată în 2002, tot la Trinitas, mai bogată în conţinut, cu nuanţe noi în interpretare şi cu aducerea la zi a informaţiei. Acum, la 20 ani de la prima ediţie, Preasfinţitul Timotei Prahoveanul vine să încununeze strădaniile sale consacrate Vovideniei cu o carte album, „Schitul Vovidenia, altarul din poiana liniştii”, tipărită la Editura BASILICA, în 2015. Cartea are splendoarea izvodirilor bibliofile, întruneşte atributele cărţii frumoase. Se împreună în pagini cuvintele cele adânc grăitoare, privind vechimea, dar şi întâmplările demne de consemnare din viaţa schitului de azi sub egumenia arhimandritului Mihail Daniliuc, cu expresive imagini fotografice, semnate de Laurenţiu Tătulescu, măiestrit surprinse şi realizate spre a ne dărui vraja „altarului din poiana liniştii”. Şi aşa comorile Vovideniei sunt scoase în lume ca să se poată împărtăşi toţi cei doritori din priveliştea de poveste a sihăstriei nemţene, iar când drumurile îi vor purta prin părţile acestea de ţară să găsească timp de zăbavă spre dedulcirea sufletului şi înălţarea minţii la vederea minunăţiei schitului şi locului şi la auzul, după notaţia din Predoslovie, a soboarelor de monahi de aici, „chitare ale Duhului Sfânt”.