Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Crucea lui Cehov
De fiecare dată când citim o pagină din Cehov plonjăm într-o tristeţe dulce şi în acelaşi timp sfâşietoare. Opera sa este moştenirea cea mai dizolvantă pe care ne-a lăsat-o veacul al XIX-lea. Dar pe de altă parte tot Cehov este autorul care printre catifelele blândului său neant furişează din când în când observaţii tăios de lucide care refac statura vertical a omului. Una dintre acestea care m-a cucerit cu mulţi ani în urmă, dar al cărei sens nu l-am prea înţeles atunci, poate fi auzită la sfârşitul piesei de teatru "Pescăruşul". Este inclusă în ultimul monolog al Ninei Zarecinaia, înainte de plecarea ei definitivă şi de sinuciderea lui Kostea Treplev. Iată-l: "De când sunt aici am mers mult pe jos şi tot umblând m-am gândit şi am simţit cum, pe zi ce trece, cresc puterile sufletului meu. Acum ştiu, înţeleg, Kostea, că în ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de-a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa. Eu cred şi sufăr mai puţin...". Parcă aşa spunea şi Faulkner 70 de ani mai târziu, în discursul de Nobel, când accentua ideea că "the resilience is all". Sunt rânduri aşadar ce par spuse cu disperarea celui care nu mai are nimic de pierdut şi, cu toate acestea, exprimă marea taină a înfrângerii morţii prin înlăturarea fricii de moarte. Cehov a fost un artist delicat, care a respins emfaza. De aceea, şi-a exprimat credinţa într-un mod reticent, precaut şi totuşi limpede.
Pescăruşul este cel mai bun exemplu al strategiei sale scriitoriceşti de-a învălui şi dezvălui sensurile spirituale. Cei mai mulţi comentatori tălmăcesc rezistenţa eroinei ca pe o simplă aliniere la exigenţele vieţii. Poate fi şi aşa, dar numai până la un punct. Plecarea Ninei în finalul piesei semnifică în realitate mântuirea ei, dar şi a bărbatului care, părăsit, comite din această cauză marele păcat. Femeia însă ia cu sine pe urcuşul Golgotei şi sufletul lui. Iubitul din tinereţe care a cedat şi nu a mai putut face drumul până la capăt este astfel mântuit. Dacă ar fi fost alt temperament, în mod sigur Cehov ar fi scris o urmare a piesei pentru ca după suirea Golgotei să avem Parusia. Dar el, cum am spus, nu suferea grandilocvenţa. A considerat că e mult mai nimerit să sugereze doar posibila revelaţie, aşa cum de multe ori adevăraţii credincioşi, stând la mormântul celui drag, desluşesc prin norul de jale conturul învierii. Minunea Pescăruşului cehovian, fără a ni se arăta, e ca o făgăduinţă mai convingătoare decât orice verdict ferm. Aceasta este lectura pe care o dau acum piesei. Nu mai văd în ea un sfârşit fără răscumpărare, ci dimpotrivă, un început al vieţii care învinge moartea. Cehov a fost un autor creştin şi a avut un ataşament faţă de ideile religioase mai presus de preţuirea arătată literaturii propriu-zise. La urma urmei, orice autor care-şi ia în serios munca, mai devreme sau mai târziu, ajunge dincolo de aceasta. Îşi priveşte atunci mirat jucăriile şi, chiar dacă nu le aruncă, simte că trăieşte o fericire inegalabilă. Este întâlnirea sa cu inexprimabilul şi, iertată vorba mare, cu Dumnezeu.
.jpg)
