A vorbi despre crucea lui Hristos nu înseamnă a practica limbajul unei doctrine a durerii, ci pe acela al unei vieţi mai înalte. Crucea dătătoare de viaţă a lui Hristos uneşte pentru veşnicie creatul şi necreatul, face să ţâşnească în inima creatului, în inima existenţelor noastre, o forţă proprie divinităţii, o viaţă mai puternică decât moartea. Răstignit pe tot răul lumii, Dumnezeul-Om nu se opreşte din a ne deschide căile învierii. Crucea lui Hristos sfărâmă veşmântul răutăţii "acestei lumi" şi se înscrie, asemenea unei imense forţe vitale, în istoria oamenilor. Crucea provoacă o contraistorie, care răneşte şi în acelaşi timp însămânţează imanenţa. Crucea pascală străluceşte smerit peste bărbaţi şi femei, însemnându-le inima, bărbaţi şi femei care, fără încetare, refac, cârpesc pânza fiinţei împotriva puterilor neantului. Cei care presimt că adevărata moarte, moartea spirituală, se află în urma lor, învelită în apa botezului lor, şi că moartea biologică, fiindu-le înainte, nu reprezintă decât o trecere, un "Paşti", un pas în aşteptarea lui Hristos, pas cu care dintr-un anumit punct de vedere, El se identifică. Şi atunci, toate împrejurările morţii din existenţa noastră, toate momentele de dezgust, de batjocură, de descurajare, de disperare, dacă le trăim, nu lăsându-ne inundaţi de neant, ci adăpostindu-ne la picioarele Crucii, pot deveni împrejurări ale botezului, împrejurări pascare, "rupturi de nivel", iniţieri în plină substanţă a existenţei, în care harul vieţii ne este dat în noutatea sa, în binecuvântarea sa cea nouă.
Deci numai întru Crucea lui Hristos putem, fără a fi zdrobiţi, să ne arătăm receptivi la durerea oamenilor şi să lucrăm în linişte, cu îndârjire, spre a o îndepărta. Fiindcă ştim că, în ciuda aparenţelor celor mai deconcertante, suferinţa şi moartea nu şi-au spus ultimul cuvânt. Fiindcă ştim că Învierea lucrează pe căi stranii, aproape necunoscute, şi că noi înşine putem deveni aceste căi.
(Olivier Clément, Viaţa din inima morţii)
.jpg)
