Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Crucea, rezumatul Revelaţiei
Problema mântuirii este, în ceea ce priveşte vrednicia noastră, o problemă de geometrie spirituală. Ea corespunde unei anumite orientări. Determinarea punctelor cardinale ale spiritului este o necesitate, tot aşa de poruncitoare ca aceea care ne cere să ştim să înotăm dacă ar fi să cădem într-un ocean.
Crucea este cu adevărat "uşa tainelor", a tainelor interioare ale omului. Ea este o învăţătură de taină în act, şi nu reprezintă altceva decât legea fundamentală a vieţii, cea care ni se transmite prin tradiţia iconografică a altarelor, dar pe care fiecare putem în acest minunat şi rezumat chip să o aflăm în noi înşine. În acelaşi timp crucea este legea fundamentală a oricărei gândiri. Trăirea vieţii interioare a Crucii ne dă sensul trăirii duhovniceşti, trăirii celei negrăite a mântuirii, ca un fel de gustare anticipată a veşniciei. Însuşi semnul material al Crucii ne arată ce este această trăire: o înfăptuire paradoxală, o trăire a firescului şi suprafirescului deodată. În urma unui antrenament anume potrivit, putem trăi crucial, adică să vieţuim simultan în două planuri: cel de aici şi cel de dincolo, nevăzut. Trăirea în cruce ni se descoperă ca fiind cea mai desăvârşită trăire, este umanitatea noastră, aflând că omul este tocmai fiinţa care prin toate rosturile ei adânci a fost hărăzită de Dumnezeu să trăiască simultan în două planuri: fizic şi metafizic. Crucea este materialitatea Cuvântului, pătrunderea în lume a Logosului, urzeala Arhetipului. Crucea rezumă în ea toată drama mântuitoare a Făpturii. Crucea este sigiliul haric sau paradigmă duhovnicească. Crucea este semnul Parusiei. (Daniil Sandu Tudor, Taina Sfintei Cruci)