„Cruciada“ copiilor şi alternativa ei

Era după lăsata secului pentru Postul Crăciunului din anul 1974 când brusc am început să merg la biserică cu sârg. Eram, aşadar, relativ tânăr, la cei 28 de ani. În marea majoritate a bisericilor tinerii reprezentau o minoritate. De aceea, ca tânăr, era uşor de remarcat. După aproape doi ani am devenit tată. Mi-am dus de foarte mici copiii la biserică. Din fericire, erau destul de răbdători. Ceea ce era de remarcat, cu tristeţe, în acea vreme, cam în toate bisericile de mir, era faptul că la chemarea la împărtăşanie, cel mai adesea, nu venea nimeni. Situaţia se mai anima doar în timpul perioadelor de post. Dar, în vremea aceea, nici măcar atunci cei câţiva copilaşi care erau în biserică nu erau duşi mereu la potir.

În vremea noastră lucrurile sunt mult schimbate. După 1990 mulţi tineri au intrat în biserici, şi-au potrivit ritmul vieţii după calendarul mereu înviorător al Bisericii, aducând un aer proaspăt şi entuziast. Între timp şi peste aceştia au trecut anii, au format familii, au, la rândul lor, copii, mai mici sau mai mari. Iar aceşti copii, de până la 7 ani, situaţie în care nu se cere spovedanie, de-acum destul de mulţi, sunt astăzi prezenţi la chemarea preotului la masa euharistică, duminică de duminică. Un timp destul de îndelungat este afectat acestei împărtăşiri, oarecum de obşte, a copiilor. Este fără îndoială un lucru frumos, în cel mai autentic duh creştinesc. Căci nu a spus Hristos: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor!“ (Matei 19, 14).

Bine, sunt şi momente care cred că ar trebui să fie evitate. Acelea când preot şi părinte trag şi împing de copil, străduindu-se să-l împărtăşească cu forţa, cu orice preţ, în timp ce acesta, nu se ştie din ce motive, nu vrea atunci acest lucru, se zbate şi zbiară de se cutremură biserica. Cred că dacă ar sări o săptămână peste împărtăşanie nu s-ar întâmpla nimic grav.

Este drept, uneori acest tip de abordare a împărtăşirii poate deveni ceva mecanic sau superstiţios. Sunt părinţi care apar în biserică numai pentru acest moment, al împărtăşirii copiilor lor. Or, împărtăşirea se petrece în cadrul Sfintei Liturghii, căreia îi este unul dintre piscuri. Se cuvine a face tot urcuşul până la el, căci parcursul este folositor şi cel mai bun pregătitor pentru saltul paradiziac al cuminecării.

Părinţii îşi împărtăşesc copiii datorită propriei credinţe şi considerând că le fac un mare bine în ordine spirituală, ceea ce este cât se poate de corect. Dar mie mi se pare că o mai fac adesea şi ca un fel de suplinire a neputinţei proprii de a se împărtăşi, pe undeva în subconştientul lor stăruind o credinţă că ceva din împărtăşirea pruncului se răsfrânge asupra întregii familii. Cu alte cuvinte, copiii sunt împinşi în faţă, ei sunt puşi, pentru curăţia şi nevinovăţia lor, să poarte bătălia mântuirii în numele întregii familii, reprezentând-o la Cina Mântuitorului.

Într-un fel, acest lucru se întâmplă şi cu unii dintre aceia care-şi împărtăşesc copiii în ajunul marilor sărbători, la Crăciun şi, îndeosebi, la Paşti. În multe cazuri nu fac şi ei, părinţii, pasul împărtăşirii, pentru că puţina asceză necesară (post, anumite reţineri în comportament, spovedanie) li se pare dificil de împlinit. Tot copiii sunt puşi să reprezinte familia, ca un fel de ambasadori ai ei la Dumnezeu. Mulţi Părinţi îmbunătăţiţi de ieri şi de astăzi consideră împărtăşirea un moment de maximă comuniune cu Hristos. Ceea ce şi este. Pe de altă parte, a fost remarcat de anumiţi teologi şi pericolul unei ispitiri de-a dreapta, anume acela ca euharistia să lase complet în umbră toate celelalte multe căi de a fi în comuniune cu Hristos.