Ctitorii Catedralei Mântuirii Neamului

Până la momentul sfinţirii noii Catedrale, va mai curge multă cerneală înveninată şi vor circula pe internet mulţi gigabytes de informaţie otrăvită.

De obicei, când vine vorba despre construirea viitoarei Catedrale a Mântuirii Neamului, de fiecare dată se găsesc unii să spună că mai bine s-ar construi catedrale în inimile oamenilor şi că mai potrivit ar fi să se hrănească săracii şi văduvele cu banii respectivi, decât să se irosească arginţii pe betoane. Problema cu săracii şi văduvele - de care Biserica are grijă, atât cât îi stă în putinţă - a ridicat-o şi Iuda atunci când desfrânata a uns picioarele Mântuitorului cu mir din cel mai scump. Pentru mulţi din ziua de azi, intervenţia lui Iuda ar părea realistă, chiar mânată de sentimene filantropice. Cum stăteau lucrurile, de fapt, ştim din Evanghelie.

Cealaltă problemă, legată de catedrala din inimi, este una legitimă, de bun simţ, dar numai dacă nu e folosită în contrapondere cu catedrala fizică, cu spaţiul consacrat actului liturgic.

Catedrala din inimi, ce-i drept, este o sintagmă foarte reuşită, dar numai în formă, pentu că, în esenţă, nu e decât o altă definiţie dată Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos. Însă, trupul lui Hristos, alcătuit din toţi cei care poartă numele de creştini, deşi spaţial se întinde pe toată suprafaţa pământului, din timp în timp, se „condensează” în jurul trupului euharistic, în biserici, la Sfânta Liturghie. Aceste contracţii şi dilataţii periodice ale Bisericii formate din sufletele pentru care Hristos este rostul şi înţelesul lumii, în jurul Litughiei şi al Împărtăşaniei sfinţite pe altarele bisericilor, reprezintă schema cea mai simplă a ritmului de viaţă creştin. Ne apropiem de Hristos în Biserică, iar harul pe care îl primim la împărtăşanie trebuie să-l ducem mai departe, în lume. Şi asta nu o dată, de două ori, ci toată viaţa, aşa ca în vedenia avvei Antonie care, întrebându-L pe Dumnezeu ce să facă să se mântuiască, Dumnezeu i-a arătat pe cineva asemenea lui care, „stând jos şi lucrând, apoi sculându-se şi făcând rugăciunea, şi apoi iar aşezându-se şi împletind la o funie, apoi din nou sculându-se pentru rugăciune. (...) Şi aşa se mântuia”, încheie Patericul.

Luni, cu prilejul serbării hramului Centrului de Presă BASILICA, al Patriarhiei Române, şi al lansării celei mai noi componente a sa, Agenţia de Ştiri, Părintele Patriarh Daniel a spus, în cuvântul de învăţătură rostit la slujba de Te Deum săvârşită cu acest prilej, că biserica din inimi se construieşte prin propovăduirea Evangheliei, iar propovăduirea trebuie să ţină seama de mijloacele de comunicare ale vremii. „Noi trebuie să-I oferim lui Dumnezeu, întotdeauna, tot ce este mai bun, pentru că toate sunt ale Sale şi dintru ale Sale, cum spunem la Sfânta Liturghie”, a arătat Patriarhul, lămurind în continuare că Biserica îşi cunoaşte ordinea priorităţilor, grija faţă de instituţiile media fiind dovada cea mai clară în acest sens, lăsând şi să se înţeleagă faptul că următorul pas firesc al Bisericii noastre este construirea mult doritei Catedrale a Mântuirii Neamului.

Probabil că, până la momentul sfinţirii noii Catedrale, va mai curge multă cerneală înveninată şi vor circula pe internet mulţi gigabytes de informaţie otrăvită, căutându-se, în fel şi chip, să se demonstreze inutilitatea şi inoportunitatea ei. Important, însă, nu e să-i convingem pe cei care nu pot fi convinşi de necesitatea unei catedrale-simbol, ci noi, cei care îi înţelegem rostul, să ne facem ctitori ai ei. Iar ctitori putem deveni nu doar contribuind cu bani, după puterea şi dărnicia fiecăruia, ci mai ales prin sprijinirea iniţiativei Bisericii noastre, prin coalizarea în jurul acestui proiect. Iar dacă „oferim ce avem - a spus luni, în încheierea cuvântului de învăţătură, Patriarhul nostru -, primim în schimb ceea ce nu putem da, adică harul dumnezeiesc veşnic, mântuirea veşnică, fericirea veşnică”.