Ctitorul, cronograful, predicatorul şi binefăcătorul Ioachim Episcopul

În vremea studiilor mele la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, venea la marile evenimente din viaţa singurei şcoli de teologie din cuprinsul, de atunci, al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, ca delegat al Episcopiei Romanului şi Huşilor părintele Ioan Mareş. Elevii seminarului care aparţineau canonic de Episcopia Romanului şi Huşilor îl cunoşteau bine pe harnicul vicar care era întotdeauna binevoitor şi avea uşa biroului permanent deschisă celor care treceau pragul Centrului Eparhial din istorica cetate a Romanului.

Călugăria preotului Ioan Mareş

Văduv de mulţi ani şi harnic lucrător în via Domnului, preotul Ioan Mareş a fost chemat la înalta slujire a arhieriei de către bunul Episcop Eftimie Luca, apreciindu-i astfel bogata şi îndelungata activitate pastorală, administrativă şi culturală pe care o desfăşurase până atunci.

În toamna anului 1985 am participat la călugăria preotului Ioan Mareş, care a devenit ieromonahul Ioachim. În biserica „Înălţarea Domnului“ de la Mănăstirea Neamţ, cu genunchii plecaţi şi sufletul smerit, şi-a făcut făgăduinţele, intrând în ceata monahilor. Viaţa lui a fost, de fapt, asemănătoare călugărilor prin dăruire, slujire, facere de bine, bunătate şi corectitudine.

Rânduiala tunderii în monahism a fost oficiată de însuşi Mitropolitul Moldovei şi Sucevei de atunci, fericitul întru pomenire Teoctist Arăpaşu, împreună cu episcopii Eftimie Luca, Pimen Suceveanul şi Gherasim Vrânceanul (Cucoşel). Proaspătul monah Ioachim, în omilia rostită atunci, a vorbit despre încercările vieţii lui şi mai ales despre pierderea soţiei Ana, prezbitera, care-i fusese „cel mai apropiat sfetnic, dar şi cel mai sever critic al primilor ani de slujire preoţească“. Mulţi preoţi din Roman şi Bacău, alături de elevii seminarului, au participat la emoţionanta slujbă de călugărie. Nu după puţin timp părintele Ioachim a fost ales şi apoi hirotonit arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului şi Huşilor cu titlul Vasluianul. Prezenţa sa în noua demnitate se făcea adeseori simţită atât la seminar cât şi la mănăstirile nemţene, cu prilejul hramurilor sau al unor vizite importante, cum a fost aceea a Patriarhului ecumenic Dimitrios I al Constantinopolului şi a însoţitorilor săi din anul 1987.

Preasfinţitul Ioachim Mareş se bucura de frumoase primiri atât la parohii, cât şi în obştile monahale. Slujea frumos, predica cu însufleţire, întărind cuvintele sale cu versete scripturistice şi citate din scriitori celebri, români şi străini, deopotrivă. Deşi lungi uneori, cuvântările erau ascultate fără murmur. Frumuseţea cuvântului şi grija pentru istorie au fost darurile de căpătâi ale Episcopului Ioachim pe care le-a cultivat în timpul vieţii. Se aşeza adeseori la masa de scris şi lucra ore în şir la pagini de monografie, la definitivarea revistei Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor şi, mai târziu, după 1996, a Cronicii Episcopiei Huşilor. Solicita colaborarea unor clerici cunoscuţi care confereau substanţă publicaţiilor apărute sub egida episcopiei.

O calitate remarcabilă a Episcopului Ioachim Mareş

Vizitele sale ca arhiereu la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ constituiau, în vremea aceea, adevărate evenimente bisericeşti, de care-mi amintesc şi acum după trecerea unui sfert de veac.

Între aceleaşi amintiri se numără şi slujirea sa alături de alţi ierarhi la hramul Mănăstirii Neamţ din primăvara anului 1989 când am fost hirotonit ierodiacon. Cu toate că nu am primit harul diaconiei prin rugăciunile sale, ci ale unui alt minunat ierarh, îi sunt recunoscător Episcopului Ioachim pentru rugăciunile făcute atunci, la sărbătoarea Înălţării Domnului, şi pentru una dintre hirotesiile premergătoare hirotoniei.

Episcopul Ioachim Mareş a fost, ani la rând, nelipsit de la hramurile mănăstirilor nemţene care adunau mii de credincioşi, la canonizările unor sfinţi de după 1990, la înmormântarea marelui cuvios ieroschimonah Paisie Olaru, a stareţei Eustochia Ciucanu de la Agapia sau a neuitatului părinte arhimandrit Cleopa Ilie.

Preasfinţia Sa a iubit mult Biserica, a ctitorit şi înfrumuseţat numeroase locaşuri de cult precum cele de la Măgireştii natali, Sfântul Nicolae - Bacău, Precista - Roman, Catedrala episcopală din Huşi şi altele pe care le-am vizitat în anii din urmă. Eleganţa şi frumuseţea lucrărilor sale m-au impresionat de-a dreptul. La Măgireşti, satul în care a văzut lumina zilei, a înălţat o adevărată „catedrală“, cu o intrare grandioasă, ca la vechile palate, cu un cimitir ordonat în care se odihneşte şi prezbitera Ana Mareş, trecută la Domnul în anul 1971. Satului natal i-a închinat şi o monografie, dar mai ales atenţia sa permanentă, slujind în fiecare an la marile sărbători şi la anumite soroace de pomenire a celor adormiţi.

O calitate remarcabilă a Episcopului Ioachim Mareş a fost facerea de bine îndreptată în special către oamenii aflaţi în încercări, în lipsuri, în supărare şi în singurătate. Blândeţea şi mărinimia inimii sale a adus pe drumul slujirii preoţeşti mulţi tineri evlavioşi care au devenit slujitori de nădejde ai Bisericii. Într-o zi a întâlnit un tânăr crescut la casa de copii. L-a miluit cu bucate şi bani, l-a primit în casă şi l-a ajutat să urmeze o şcoală teologică. Astăzi, cel cu pricina este un cunoscut slujitor care împodobeşte cu înalta sa trăire şi cu vocea melodioasă o vestită Catedrală mitropolitană. Un alt ucenic de-al său, fost arhidiacon şi profesor de seminar, l-a urmat aproape în totalitate în stilul său de slujire, fiind în prezent urmaş la parohia „Sfântul Nicolae“ din centrul Bacăului. Asemenea lor sunt alţi mulţi preoţi ajutaţi în taină de bunul episcop.

Pomenirea lui din neam în neam!

L-am întâlnit pe Preasfinţitul Ioachim Mareş de multe ori la Catedrala mitropolitană din Iaşi până prin anul 2004, când o grea suferinţă l-a împiedicat să se deplaseze. În modesta Reşedinţă din Huşi a trecut la cele veşnice în smerită cugetare, linişte şi rugăciune. A rămas însă legat permanent de ţinutul Bacăului, unde a început zidirea unei măreţe Catedrale, unde a şi fost înmormântat.

De aceea îmi aduc aminte faptul că în vizitele pe care le-am făcut la Huşi, la hirotonia Preasfinţitului Corneliu, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Huşilor, ori la resfinţirea Catedralei cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ am remarcat, printre vorbe şi gesturi, dorinţa Preasfinţiei Sale de a reveni la Roman, unde era, se pare, cea mai mare parte a sufletului său.

Episcopul Ioachim Mareş, al 50-lea episcop al Huşilor, a reînnodat istoria de altădată întreruptă brusc de regimul totalitar, cu istoria vremurilor de mai multă libertate pe care le cunoaştem noi.

Între mulţi episcopi înţelepţi şi rugători care s-au aflat la cârma istoricei Episcopii a Huşilor îşi înscrie numele şi fericitul întru pomenire Ioachim Mareş, ctitorul, cronograful, slujitorul şi vorbitorul captivant, binefăcătorul şi rugătorul. Pomenirea lui din neam în neam!