Cu Andrei, şi câteva gânduri despre uitarea de chemare

Sfântul Apostol Andrei se întoarce în aceste zile acasă. Vine să întregească trupul de ţărână al ţării cu trupul său nemuritor şi să ne scoată încă o dată "dintru adâncul înşelăciunii".

Comozi şi necercetători, mulţumiţi doar cu ce ne-au spus alţii despre el, repetăm apatici doar adevărul biblic că Andrei a fost cel dintâi chemat la ucenicia Mântuitorului. Dar ignorăm cu nepricepere faptul că a fost şi primul care a chemat. Că a fost deopotrivă chemat şi chemător. Că noi suntem un neam chemat şi, în aceeaşi măsură, hăruit la chemare.

Andrei a fost primul om din lume care, mergând la fratele său Petru, i-a spus: "Am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos). Şi l-a adus la Iisus" (Ioan 1, 41-42). Întocmai s-a întâmplat şi cu noi. A venit în pământul nostru şi ne-a chemat la Hristos, arătându-ne "taina cea din veci ascunsă neamurilor" (Coloseni 1, 26). Întrezăresc în această revenire acasă a Apostolului mai întâi nevoia de a ne reactualiza prezentul în trăirea creştină. De a ne scoate de sub aripa rătăcirilor care ne bântuie de la o vreme existenţa. Căci, trebuie să recunoaştem, oricât ne-am lăuda că suntem creştini, oricât de bine ne-ar zugrăvi sondajele, rămânem, din păcate, doar la statutul de creştini chemaţi, uitând să fim şi chemători, după exemplul Apostolului şi-al rostului haric ce ne-a deschis Raiul.

Răspundem la voci, fără să fim voci chemătoare. Mai mult, imediat ce un frate cheamă pe altul la fapte şi credinţă ce se bazează pe "să nu furi", "să nu minţi", "să nu ucizi", îi punem pe umeri mantia de ins tulburat, venit parcă de pe altă lume, şi-l aruncăm pe grămada pestilenţială de gunoi de la marginea societăţii, lăsându-l pradă dispreţului.

Mulţi am ajuns în situaţia în care, dacă i-am spune cuiva că "eu L-am găsit pe Mesia", am fi trimişi de urgenţă la spitalul de nebuni. Şi, dacă te-am auzi pe tine spunând cum l-ai găsit tu pe Mesia, te-am răstigni pe gardul ospiciului, cu o mască de strigoi pe chip.

Andrei a revenit acasă nu ca un fiu risipitor, ci ca Apostol al înnoirii. Neamul acesta este la ceasul la care are nevoie de înnoire şi de Andrei. De un an nou, sau de un veac nou, sau de un mileniu nou, sau de un timp nou, după cum va fi vrerea Celui ce l-a chemat primul pe Andrei la slujire şi jertfă.

Apoi, pescarul de oameni de odinioară, prins în mreaja Tainei lui Hristos la apa Iordanului, mai trece Dunărea în aceste zile, cum spune colindul, şi "ca să-şi afle răgaz la tâmpla celui ce i-a purtat numele îngeresc prin vremi, adăugându-l el însuşi jertfă pe scaunul vechii Mitropolii de Transilvania: Andrei Şaguna", cum plastic se exprima prof. dr. Răzvan Ionescu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Constanţa. Căci mitropolitul Andrei, întocmai ca Apostolul, a fost pentru Transilvania prigonită secole la rând "Începător a toate", cum i se spunea, şi chemător. Adică om la "răscruce de vremi... care a ştiut să reaprindă flacăra nădejdii în sufletul celor care la ei acasă erau trataţi asemeni unor străini lipsiţi de drepturi", cum zice acelaşi profesor, motiv pentru care Biserica noastră l-a aşezat în rândul sfinţilor.

Aşadar, să ne bucurăm întreit de această revenire a Apostolului Andrei şi să luăm aminte la chemarea lui. Noi înşine să devenim chemători întru ale noastre, preschimbându-ne cu adevărat în pescari de oameni, ridicându-ne o dată pentru totdeauna din adâncul propriilor înşelăciuni.