Cu bătaie de aripi îngereşti

Sunt oameni sortiţi să însemne trecerea lor prin lume cu fapte alese, dar hărăziţi totodată cu un fel de pioasă discreţie. Aceşti pământeni fost-au chemaţi de Domnul să se dăruiască semenilor potrivit pravilei sfinte. Rostul lor pe lume e şi acela de a fi îngeri păzitori. Se află tot timpul în preajma celor încredinţaţi spre proteguire. Săvârşesc misiunea cu devoţiune exemplară şi nu aşteaptă răsplata, după cum o şi mărturisesc gestualităţile lor exterioare, dar mai ales cele interioare. Parcă nici nu li se simte prezenţa. Se percepe totuşi stins, dar binefăcător bătaia protectoare a aripilor cele îngereşti.

 

O astfel de făptură a fost Cristina Hăulică, eruditul hispanist, tălmăcitorul de har al marilor scriitori de expresie spaniolă, între care de referinţă şi răsunet este traducerea lui Borges. Era o autoritate în lumea învăţaţilor celei mai răspândite limbi de pe mapamond. Avuţia pe care o strânsese, de mare preţ, o oferea cu generozitate însetaţilor de cunoaştere. Nu ostenea niciodată să se dedice vocaţiei de luminător al minţilor tinere. De aceea la orele sale sălile de seminar şi curs de la Universitatea Bucureştilor, ori de la Sorbona, din aşezământul modern şi pitoresc Marne-la Vallé, erau tot timpul neîncăpătoare. Exista în oficierea sa profesorală ceva sacerdotal, adică solemn, dar şi o căldură şi intimitate ce-s ale spovăduitorului în ceasul deplinei comuniuni. În acelaşi timp, Cristina Hăulică dispunea de instrumentul modernităţii critice. Explorase cu succes şi curaj teritorii noi în critica textului, călăuzită fiind la începuturile studiilor de semiotică de Roland Barthes. S-a consacrat ca o deschizătoare de drum, fundamentând la noi cercetările în domeniul intertextualităţii. A croit astfel poteci către înţelegerea genezei textului, a procesului de elaborare a acestuia prin stratificări succesive de scriitură la capătul unei sinteze înnobilatoare. A dat corporalitate teoriei, aplicând ingenios şi original conceptul pe scrierile lui Borges într-o carte de căpătâi, „Textul ca intertextualitate“, apărută la Editura Eminescu în 1981.

 

Acest intelectual rafinat şi spirit ales este opera unui om pentru care ea a reprezentat ceea ce avea mai drag. Este vorba de părintele său, strălucitul germanist Mihai Izbăşescu, primul român încununat cu Medalia „Goethe“. Cristina a venit pe lume în 1941, fericindu-l pe tatăl ei. Minunea atât dorită s-a produs însă cu o mare jertfă, moartea mamei. Între bucurie şi tristeţe a curs pe mai departe viaţa marelui profesor. Şi-a închinat toate energiile creşterii fiicei. S-a găsit mereu la datorie, împărţindu-şi existenţa între profesiunea slujită fără cusur şi grijirea şi educarea copilului. Astfel s-a modelat vlăstarul, animat de aspiraţia atingerii excelenţei intelectuale şi iubirea de semeni. Cristina a îndeplinit neştirbit acest legat părintesc. A suit în piscurile cele înalte ale cunoaşterii, dar, aidoma tatălui ei, a fost înger păzitor pentru cei pe care soarta i-a rânduit în calea ei. A săvârşit datul cu felul particular de a fi, discret, nobil şi îndatoritor. Parcă distingeai la trecerea ei doar bătaia abia şoptită a aripilor îngereşti. Ea nu făcea decât să dea viaţă admirabilei lecţii părinteşti. La fel s-a purtat Cristina şi cu dascălii, colegii şi ucenicii, şi mai apoi cu distinsul ei soţ, Dan Hăulică, un „aristocrat al spiritului“, cum l-am numit într-un articol aniversar, şi cu fiica Lisandra, cineastă plină de făgăduinţe şi realizări în Franţa.

 

În această ipostază de înger păzitor a primit chemarea la ceruri, ce a venit, după simţământul nostru omenesc, atât de devreme. Era ca de obicei la cart, grijindu-se de însănătoşirea iubitului soţ Dan. Şi cu strădaniile ei, de bună seamă, cel aflat într-o suferinţă nu dintre cele uşoare, ieşise la un liman. Abia atunci Cristina a răspuns strigării din înalturi şi a urcat înspre celestele ţinuturi. De acolo se aud ca întotdeauna bătăile ei de aripi îngereşti. Pogoară din înălţimi sunetul lor catifelat şi-i mângâie pe cei dragi sufletului ei cel milostiv.