Cu Dumnezeu în suflet

Într-o discuţie, un prieten punea zdravăn la îndoială capacitatea benefică a lui Dumnezeu. Anumite evenimente neplăcute din viaţa sa păreau a-i motiva revolta asemănătoare cu cea a lui Iov. De aici până la a-şi pierde integral încrederea în existenţa divinităţii nu era decât un pas. M-am întrebat cum puteam să-i redau credinţa. Cineva mi-a dezvăluit o soluţie: „Iubeşte-i necredinţa!“. Însă, spre ruşinea mea, m-am complăcut în a-i aproba prietenului meu neîncrederea, imaginându-mi că, prin acest soi de solidaritate plângăcioasă, îi voi alina suferinţele. O laşitate. Ura faţă de Dumnezeu i s-a întărit. Îşi găsise în mine „martorul“ patimilor sale şi, astfel, depuneam mărturie cerului despre victimizarea lui.

De ce am făcut asta? Pentru că am preferat complicitatea blasfemiei. Era mai comodă. E mai la îndemână să cârteşti, decât să ctitoreşti. Mă consolam cu ideea că, din moment ce amândoi rostim vorbe grele la adresa lui Dumnezeu, nepricepându-i lucrările, înseamnă că, vrând-nevrând, Îi recunoaştem existenţa. Aici, ateii au un avantaj. Măcar ei nu au pe cine blama. Le lipseşte obiectul furiei şi reproşurilor. S-ar părea că sunt cei mai împăcaţi şi senini oameni din lume. Nu iubesc, nu urăsc, nu speră pentru a nu fi dezamăgiţi, nu sunt măcinaţi de nici un gând. Zâmbetul lor este al unor oameni relaxaţi. De ce şi-ar fi face probleme? Ei sunt proprii lor dumnezei.

Ciudată abnegaţia celor care-şi proclamă ateismul. Nu aş vrea să fiu în pielea lor. E cumplit să trăieşti doar iubindu-te pe tine însuţi. E ca şi cum te-ai zăvorî într-o încăpere tapetată cu oglinzi care reflectă obsesiv chipul tău. Un lucru este însă sigur. Încăpăţânarea tăgăduirii lui Dumnezeu nu va putea egala vreodată îndârjirea credinţei în El. Intensitatea negării este net inferioară celei cu care se propagă acceptarea forţei divine. Iar libertatea unui individ nu are nimic de-a face cu libertatea de a nu crede în Dumnezeu. Salvador Dali fusese ateu până când a citit faimoasa convingere a lui Nietzsche „Dumnezeu a murit!“. Atunci şi-a pus întrebarea: „Cum poate să moară ceva care nu există?“ Nu trebuie să aşteptăm citirea testamentului divin pentru a ne convinge de prezenţa Lui. Este suficient să iubim necredinţa celui de lângă noi. Iubind necredinţa sa, Îl creăm pe Dumnezeu în sufletul său. Cu Dumnezeu în suflet, va fi liber. Liber să ne iubească, la rândul Său.