Cu gândul la Rusalii

Filozofic vorbind, ce uimeşte la episodul biblic al Pogorârii Duhului Sfânt este că apostolii încep să vorbească în toate limbile, pomenindu-se deodată în posesia unor aptitudini lexicale de care nu se credeau în stare. Iar sub unghi psihologic, să vezi cum oamenii pot scăpa dintr-odată de chinul învăţării altor limbi e un detaliu uimitor. Citeam de curând că în săptămâna Rusaliilor oamenii obişnuiesc să împartă oale împodobite cu flori, cu un colac deasupra pentru pomenirea morţilor, pentru ca duminică românii să împartă farfurii frumos îmbodobite în numele celor vii. Obiceiul m-a făcut să mă întreb ce înseamnă în fond să trăieşti o sărbătoare. Cu alte cuvinte, chiar dacă miezul spiritual al unei sărbători este mersul la biserică şi participarea la Sfânta Liturghie, sărbătoarea nu ar fi întreagă dacă din ea ar lipsi obiceiul popular. Şi mi-am dat seama că orice sărbătoare este un prilej de comemorare - prin slujba religioasă - şi unul de celebrare - prin datina obştească. Deosebirea dintre celebrare şi comemorare mi-o pot explica oprindu-mă la două adverbe din limba latină. Căci dacă apostolii vorbeau în toate limbile, noi măcar câteva cuvinte în latină să rostim. Cele două adverbe sunt: simultan şi concomitent. La prima vedere, două sinonime perfecte, fără vreo legătură cu sărbătoarea creştină. Deşi ambele pot fi înlocuite cu expresia "în acelaşi timp", analiza lor ne permite să distingem cu uşurinţă cele două aspecte esenţiale ale sărbătorii. Cuvântul "simultan" provine din adversul latin "simul", care înseamnă "odată cu". E vorba deci de o relaţie temporală ce se sprijină pe o relaţie spaţială: un lucru e simultan cu altul dacă se petrece odată cu celălalt, în acelaşi spaţiu. Simultaneitatea presupune situaţia în care două lucruri se petrec în acelaşi timp pentru că de fapt se petrec în acelaşi spaţiu. Când mai mulţi creştini se află într-o biserică, ei se află simultan în aceeaşi biserică pentru că pur şi simplu sunt laolaltă, coexistă.

În schimb, cuvântul "concomitent" s-a format din îmbinarea prefixului "con" ("împreună cu", "laolaltă cu") cu substantivul "comitas", care înseamnă alai, însoţire, cortegiu. "Comitas" derivă la rândul său din verbul "comito", ce avea înţelesul de "a însoţi", a conduce pe cineva într-un loc. Acest cuvânt are însă darul de a sugera că însoţirea celuilalt nu trebuie neapărat să se facă cu trupul, ci doar cu gândul. Când îl petreci pe cineva cu gândul se cheamă că te gândeşti la el. Gândindu-te la el, îţi aminteşti de el şi îl însoţeşti acolo unde se află şi unde tu nu te găseşti. Dacă persoana nu mai aparţine acestei lumi, adică nu mai există în acelaşi spaţiu cu tine, o poţi reactualiza înlăuntrul tău petrecând-o cu gândul. În felul acesta, relaţia de coexistenţă spaţială este înlocuită cu o însoţire spirituală. Concomitenţa este o relaţie de apropiere sufletească ce preschimbă în prezenţă o absenţă: poţi deveni concomitent cu o fiinţă dispărută fără a fi câtuşi de puţin simultan cu ea. Trăindu-i prezenţa în propria-ţi inimă, creând o relaţie de concordie, de con-cordanţă, realizezi aducerea aminte a celui dispărut, adică comemorarea. Din această perspectivă, simultaneitatea se defineşte ca trăire exterioară în acelaşi timp, concomitenţa ca trăire interioară în aceeaşi inimă. Celebrarea este sărbătoarea în care esenţială e relaţia de coexistenţă a celor ce se află simultan în acelaşi loc. În cazul comemorării, că eşti alături de alţii e mai puţin important decât ce trăieşti în inima ta. Distincţia e fundamentală fiindcă mută accentul de pe evocarea împreună cu alţii a ceva sau a cuiva pe evocarea propriu-zisă, indiferent că se petrece sau nu împreună cu alţii. În obiceiul popular, precumpănitoare e latura celebrării, în vreme ce în slujba creştină dimensiunea precumpănitoare e cea a comemorării: prin euharistie îl actualizezi în tine pe Hristos. Fiecare sărbătoare s-ar cuveni să reprezinte o îmbinare cât mai echilibrată între comemorarea ritualică din cursul Sfintei Liturghii şi celebrarea datinei din familie. Sfânta Liturghie reprezintă în acest sens un exemplu mirabil. Înr-un cuvânt, Iisus devine prezenţă vie în şi printre credincioşi, fiind concomitent şi totodată simultan cu ei. Comemorarea liturgică şi celebrarea populară sunt indispensabile sărbătorii creştine. Când una lipseşte, ceva s-a stricat în duhul sărbătorii.