Cu Învierea Sa a dăruit viaţă celor ce-I cântă…

Marele mister al creştinismului, care scandalizează până azi lumea necredincioasă, este acela al credinţei într-un Dumnezeu Care S-a întrupat, a luat firea omenească. Raportul dintre divinitate şi umanitate nu se mai rezumă doar la darea de către Dumnezeu a unei legi cereşti, respectiv la ascultarea de aceasta din partea oamenilor. O astfel de viziune ar aborda relaţia dintre Creator şi creaţie numai într-o formă exterioară, aceea dintre un stăpân, care îşi impune într-un mod absolut voia, şi un supus, nevoit să accepte orice de la suveranul său. Pentru creştini însă lucrurile stau uşor altfel. Un amănunt minor schimbă la nivel existenţial perspectiva lucrurilor.

Faptul că singur Dumnezeu are dreptul absolut, de viaţă şi de moarte asupra Creaţiei, este incontestabil. Pericolul acestui raţionament stă însă în aceea că s-ar putea aplica Făcătorului lumii masca stăpânului nemilos, or, lucrurile nu stau astfel. Potrivit viziunii creştine, Dumnezeu Se coboară printre supuşii săi, participă la bucuriile vieţii lor, dar prin această coborâre înţelege şi ce înseamnă suferinţa, limitarea, rana aducătoare de moarte, fiindcă Se face cu adevărat om. Putem completa fericit această descriere a Întrupării cu o expresie celebră, aparţinând Apostolului Pavel, care Îl vede pe Fiul astfel: "ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat" (Evrei 4, 15). Aceasta înseamnă că Domnul Hristos a încercat toate din cele omeneşti, mai puţin păcatul, pe de o parte datorită faptului că a rămas în continuare Dumnezeu şi nu avea cum să păcătuiască, fiindcă păcatul înseamnă "întoarcerea spatelui" lui Dumnezeu, aşa cum spunea părintele Dumitru Stăniloae. Pe de altă parte însă, Hristos tocmai a arătat că păcatul nu este propriu naturii umane, ci şi-a făcut loc mai târziu în lume şi tocmai de aceea poate fi înlăturat.

Această teologie a unirii cerului cu pământul în persoana Fiului lui Dumnezeu - mai mult decât doar prin darea unei legi dumnezeieşti - constituie unul dintre subiectele convorbirii lui Iisus cu învăţatul Nicodim, totodată tema Evangheliei care se citeşte la Sfânta Liturghie a Duminicii ce precede praznicul Înălţării Sfintei Cruci. Dumnezeu S-a coborât din cer, făcându-Se Fiul Omului. Apoi S-a înălţat înapoi în cer, asemenea şarpelui înălţat de Moise în pustiu, pe un stâlp în formă de cruce: adică prin jertfă. Niciodată însă nu a fost despărţit de Tatăl ceresc, atunci când venit ca să dea viaţă veşnică celor credincioşi Lui. Hristos Se referă la calitatea de judecător a lui Dumnezeu, dar nu o vede ca fiind unica Lui dimensiune: "Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El lumea" (Ioan 3, 17).

În icosul al optulea al Acatistului Mântuitorului, imnograful tocmai se referă la Domnul venit în lume şi mântuindu-ne prin Patimile Sale şi Înviere: "Cu totul era între cei de jos şi dintre cei de sus nicicum nu S-a despărţit Cel negrăit, când de voie pentru noi a pătimit, şi cu moartea Sa moartea noastră a omorât-o, şi cu învierea Sa a dăruit viaţă celor ce-I cântă…"

Oricât s-ar vorbi despre această mare taină a Întrupării, discursul rămâne în sine incomplet, în primul rând pentru că este vorba despre Cel negrăit, Cel care nu poate fi descris întru totul, iar în al doilea rând pentru că e de neconceput cum firea omenească Îl poate încăpea pe Dumnezeu. Dimensiunile se contopesc, cele de jos şi cele de sus stau împreună. Toate întru El devin pozitive: cu patima Sa vindecă patimile noastre, cu moartea Sa, omoară moartea noastră, cu Învierea ne dă viaţă. În Hristos totul este valorizat spre ridicarea celor ce-I cântă, aşa cum încheie icosul al optulea: "Iisus, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne!"