Cu jalba...

Un valoros şi elegant volum recent apărut, al IX-lea din seria Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, realizat de prof. univ. Ioan Caproşu (Editura „Dosoftei“), ne atrage atenţia şi asupra unui termen dominant dintr-o anumită perspectivă tematică.

Actele publicate (pentru anii 1791-1795) sunt, în mare parte, hotărâri în dispute privind proprietăţi din zona oraşului: terenuri (grădini, livezi, vii) şi clădiri (mai puţin case de locuit; frecvent prăvălii, dughene, magazii). Pentru rezolvarea litigiilor, cei care se consideră nedreptăţiţi „dau jalbe“ sau „jalobe“, la Divanul domnesc sau la alte instanţe ori le adresează unor demnitari, precizând că se „jăluiesc“, termen din aceeaşi familie cu jalbă (împrumut din slavă), însemnând „plângere“.

Formula a da jalbă, adică „a depune o reclamaţie“, pune în lumină, indirect, semnificaţia de astăzi a expresiei a umbla cu jalba-n proţap, „a cere insistent şi ostentativ un drept (sau o favoare)“, întrucât, iniţial, enunţul descria, concret, o practică: jalba era prinsă într-o prăjină despicată la vârf (sub forma unui proţap), reprezentând o modalitate de a face ca mesajul să ajungă la anumiţi destinatari (domnitorul, un înalt demnitar) peste capetele mulţimii adunate, de obicei, în situaţiile apariţiei acestora în public. Dar şi pentru a evita stoparea demersului de către cei care asigurau „ordinea“.

O asemenea scenă este înfăţişată de Nicolae Filimon în Ciocoii vechi şi noi; ţăranii din ţinutul Prahovei vin la curte spre a cere dreptate împotriva ispravnicului Dinu Păturică: „Unul dintr-înşii..., scoţând jalba din sân, o puse în vârful unui proţap lung şi intră în curtea domnească. Zgomotul ce produse această procesiune, mărită foarte mult prin mulţimea norodului atras de curiozitatea lucrului, ajunse până la auzul domnitorului, carele ieşi în pridvorul palatului şi primi jalba din proţap chiar cu mâna sa“. Exista şi un alt mijloc prin care „jăluitorii“ atrăgeau atenţia asupra lor: ridicau deasupra capetelor o rogojină aprinsă; de altfel, capitolul din romanul lui Filimon din care am extras citatul de mai sus este intitulat chiar Cu rogojina aprinsă-n cap şi cu jalba-n proţap.

După mărturia lui Ion Creangă, practica s-a păstrat până târziu; povestind întâlnirea lui Cuza-Vodă, în drum spre Bucureşti, cu locuitorii Adjudului, dorinţa insistentă de a ajunge la acesta, pentru a i se plânge, a unui fost coleg de deputăţie din Divanul ad-hoc este înfăţişată în aceşti termeni: „... iaca se zăreşte o hârtie fâlfâind pe deasupra capetelor mulţimii, în vârful unei prăjini“ (Moş Ion Roată şi Vodă Cuza).

Dacă, astăzi, pentru a atrage atenţia, protestatarii blochează circulaţia pe şosele importante, mărşăluiesc prin oraşe cu tractoare, utilaje diverse ori cu maşini de mare tonaj sau cu turme de animale, în presă şi în discursul public sensul acţiunii oricărei forme de protest este adesea rezumat, expresiv, prin vechiul enunţ: „Poliţişti cu jalba-n proţap la CNA“; XY „cu jalba-n proţap la Regină“ (trimiterea unui dosar în Marea Britanie, pentru a fi analizat de un birou de criminalistică).

Fireşte, intervin şi obişnuitele modificări de dragul stilului („Românii din Serbia umblă cu jalba-n băţ“; „Taximetriştii români cu jalba-n băţ la UE“), dar şi cu finalitatea actualizării: „Cu jalba-n e-mail“ („dacă vrei să îi scrii Preşedintelui“); „Cu jalba în blog“; „Edilii, cu jalba la Guvern“ etc.

Aşadar, de la Divan la Guvern ori la UE, de la Domnitor la Regină sau la Preşedinte, de la a da jalbă la a umbla cu jalba-n proţap, se urmează un curs firesc: de la înregistrarea oficială a reclamaţiei, la susţinerea ei ostentativă înspre „mărimi“, dar pentru a atrage de partea ta publicul, societatea civilă...