„Cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura“

Titlul piesei Măsură pentru măsură de Shakespeare se inspiră din Noul Testament: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura“ (Matei VII, 1-2) sau „Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura“ şi „iertaţi şi veţi fi iertaţi“ (Luca VI, 37-38). Tâlcul titlului nu se opreşte deci la răzbunarea vetero-testamentară „ochi pentru ochi“ şi „dinte pentru dinte“, cum a fost uneori interpretat. Comentariile privind această piesă au fost împărţite, cele mai multe văzând titlul ca pe o laudă a liniei de mijloc aristotelice, ţintind moderaţia.

Problemele ţinând de autoritatea statală şi justiţie erau în centrul preocupărilor contemporanilor lui Shakespeare. Conţinutul piesei are inserat motivul evanghelic al regelui care pleacă în călătorie şi lasă un locţiitor. Sfatul referitor la felul cârmuirii este următorul: „Rămâne numai ştiinţa s-o îmbini cu conştiinţa în tot ce faci.“ Creştinii sunt „lumina lumii“, dar virtuţile neîmpărţite sunt ca şi cum n-ar fi: „Ca faclele, noi luminăm pe alţii, şi ce virtuţi se-aprind acum în noi şi-n noi se sting de nu le împărţim - e ca şi cum n-ar fi.“ Piesa are deci ca temă centrală o problemă morală, fiind construită dialectic, cu ajutorul contrastelor. Personaje virtuoase şi mai puţin virtuoase trăiesc într-un spaţiu în care doar iertarea le va putea pune în armonie.

Ducele Vienei se deghizează în călugăr şi urmăreşte de aproape ce se întâmplă în lipsa sa în cetate, cercetând în principal felul în care Angelo, locţiitorul ales datorită virtuţilor sale, conduce treburile cetăţii. Angelo era cunoscut ca „om cumpătat şi aspru cu sine însuşi.“ Se ştia că „Angelo e un puritan, nu rabdă nedreptatea.“ Traiectoria spirituală a acestui personaj este de la „sfântul desăvârşit“ la „ticălosul desăvârşit.“ El dă dovadă de multă asprime în aplicarea legii. Condamnă la moarte un tânăr pe nume Claudio care „cu-a sa iubită s-a unit“ şi „sporitu-i pântec vădeşte plugăritul lui destoinic.“ Sora tânărului, Isabella, novice într-o mănăstire, imploră graţierea lui Claudio, dar Angelo, ispitit de frumuseţea fetei şi a virtuţilor ei, este împins de patimă spre desfrânare, şantaj, minciună, crimă. Angelo ordonă moartea lui Claudio pentru a scăpa de un martor incomod al căderii sale. Din umbră, ducele-călugăr schimbă firul epic astfel încât toate se termină cu bine: Isabella îşi păstrează fecioria, Claudio scapă de moarte, iar Angelo, în întuneric, o cunoaşte trupeşte nu pe cea râvnită, ci pe logodnica pe care o părăsise din vanitate. În final ducele demască viclenia locţiitorului său, iartă acolo unde trebuia să ierte, împlinind porunca evanghelică.

Comentatorii piesei sunt de acord cu beneficiul cumpătării în defavoarea unei maxime severităţi, aducând argumente din De clementia de Seneca: „Cu privire la moravurile publice, acestea pot fi îndreptate cel mai bine dacă suntem cumpătaţi în darea pedepselor; pentru că un mare număr de delicvenţi creează obiceiul de a comite delicte /…/, iar severitatea pierde, prin însăşi frecvenţa cu care se manifestă, ceea ce are mai eficace: influenţa exemplului...“ sau: „O autoritate mai puţin aspră este cea mai ascultată. Spiritul uman este nesupus din fire; se înverşunează împotriva obstacolelor şi constrângerilor, ascultă mai bucuros atunci când nu e silit să asculte. Şi tot aşa cum un cal mândru şi generos se acomodează cel mai bine cu un frâu mai liber, şi morala publică păşeşte înainte cu o mişcare spontană, ca urmare a clemenţei...“

Conform criticului J. W. Lever, Angelo „nu este un ipocrit conştient, ci mai degrabă un om ale cărui principale defecte sunt autoînşelarea şi mândria, că e atât de drept.“ Escalus, un sfetnic în vârstă, îi spune locţiitorului ducelui: „Gândeşte-te /.../ Dacă-n vâltoarea propriilor patimi /…/ niciodată/ N-ai cunoscut tu vina ce-i aduci…“ Isabella îi spune de asemenea: „Ci bate la a inimii portiţă/ Şi-ntreabă de n-a cunoscut cumva/ o vină ca a fratelui meu Claudio...“

Isabella este un personaj controversat din piesă, considerat la extreme, sau o reuşită deplină, sau un eşec, întruchiparea bunătăţii sau, dimpotrivă, o egocentrică. Îi este pusă la încercare virtutea. Silită de Angelo să aleagă între moartea fratelui ei şi viaţa lui, cu preţul întinării ei trupeşti, alege cu fermitate virtutea. Ea îşi spune: „Trăieşte castă, Isabella; mori, frate. Mai mult decât un frate-i curăţia.“ Se supără când fratele ei o îndeamnă să-l salveze, păcătuind: „Fiară!/ Mişel sperjur! Netrebnic fără cinste!/ Să te fac om vânzându-mă-n gheenă? /.../ Ţi-e obicei păcatul, nu-ntâmplare;/ chiar mila e o târfă pentru tine./ Mori, cât mai grabnic.“ Tot Isabella subliniază falsitatea locţiitorului ducelui: „Sfântul părelnic/ cu chip sever, cu vorbă înţeleaptă/ ce-n creştet ciocăneşte tinereţea/ şi-neacă nebuniile în apă/ cum şoimul plăcerea, este un drac.“

De altfel, Angelo recunoaşte că răul e-n inimă şi, chinuit de acest rău, nu se poate ruga: „Mă rog şi cuget, cuget şi mă rog,/ Dar mintea-mi nu se poate aduna./ Spre Cer merg vorbe goale,-n timp ce gândul/ E surd la tot ce-mi spun şi poposeşte/ La pieptul ei; în gura mea e cerul,/ şi parcă-i rumeg numele; iar răul/ e-n inimă - acolo i-am dat viaţă.“

Salvarea din această lume căzută, „întoarsă pe dos“, depinde în primul rând de autocunoaştere. Personajele piesei repetă, sub o formă sau alta, îndemnul la autocunoaştere. Escalus spune despre Duce: „Se străduia în primul rând să se cunoască pe sine însuşi“, iar Isabella vorbeşte despre om în general: „Necunoscând ce-i mai vădit în el, oglinda-suflet...“

În final, justificând titlul piesei şi împlinind preceptul biblic „cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura“ şi „iertaţi ca să fiţi ietaţi“, Isabella îl iartă pe Angelo, care-i condamnase fratele la moarte (ea crezând că fratele ei a murit): „Te rog, Doamne,/ priveşte-l pe acest om, ştii, ca şi cum/ ar fi în viaţă Claudio/ Nu cred că pân-a mă vedea, l-a stăpânit/ vreun gând viclean. Şi-atunci, de ce să moară?“ Isabella ştie să discearnă între om şi păcatul lui. Ea îl rugase pe Angelo: „Ştiţi, am un frate osândit la moarte/ să nu moară el, ci vina lui.“

Măsură pentru măsură este o piesă controversată a lui Shakespeare, unii critici considerând-o „cel mai interesant eşec“ al său, alţii admirând-o şi neputându-i tăgădui forţa. Dialogul despre virtute, problema iertării, personajele foarte bine conturate, poezia minunată, toate acestea ne atrag să citim sau să recitim o operă în care lumea căzută nu este doar prezentată, descrisă, ci are o şansă de a fi salvată, prin cunoaştere şi autocunoaştere, prin virtute şi prin credinţă.