Cu mulțumire, în mijlocul suferinței

Părinții deșertului sunt niște aventurieri ai spiritului, care caută să se poziționeze cât mai bine în lumea spiritului. Avva Iosif Tebanul, unul dintre mulții bătrâni a căror biografie s-a pierdut cu totul, ne-a lăsat un gând care concentrează întreaga sa viziune: „Sunt trei lucruri prețioase în fața Domnului: când omului bolnav i se adaugă și alte încercări, iar el le primește cu bucurie; al doilea: când cineva face totul curat ­înaintea lui Dumnezeu, fără nici o scădere omenească; al treilea: când cineva este supus unui părinte duhovnicesc și se leapădă de toate dorințele proprii. Ultimul are o coroană în plus. Eu însă am ales boala”. Un gând asemănător găsim la un alt mare bătrân al pustiei, avva Pimen, care zicea: „Undeva sunt trei oameni. Dacă unul practică isihia, al doilea bolește și aduce mulțumire, al treilea slujește cu gând curat, tustrei împlinesc aceeași lucrare”.

Patericul nu este o carte de rețete, ci este o carte a vocațiilor. Lucrarea lui Dumnezeu este una singură, dar căile pe care se poate realiza sunt numeroase. Ascultarea este importantă, păstrarea gândului curat în orice context, de asemenea; dar acestea sunt lucrări duhovnicești nu neapărat surprinzătoare.

O cale excep­țională, neo­bișnuită este asumarea până la capăt, cu mulțumire, a bolii ca pe un dar al lui Dumnezeu. Greu de primit este un asemenea gând. Până în zilele noastre, mai ales prin mănăstiri, dar nu numai, găsim oameni care socotesc boala o cale privilegiată de apropiere de Dumnezeu. De ce privilegiată? Pentru că aceşti asceți reușesc să primească boala ca pe un dar. Ca pe un act proniator. Suferința este în numeroase cazuri un semn al alegerii din partea lui Dumnezeu. Cu cât un om a fost mai greu încercat de suferințe, cu atât amplitudinea umanității sale a crescut. Domnul nu dă niciodată doar încercări, ci mereu dă și puterea de a le duce. Marii Părinți nu cer în rugăciunile lor îndepărtarea su­ferinței, ci harul lui Dumnezeu și puterea de a purta suferința cu mulțumire și înțelegere.

Efortul la care cheamă permanent textele filocalice este acela de a ne vedea păcatele proprii, neputințele și slăbiciunile. Neputințele asumate sunt ca un năvod care adună în solidaritate întreaga umanitate. Virtutea stoică individualizează, riscă să te închidă în ghetoul propriei dreptăți. Abia conștien­tizarea propriei nedesăvârșiri te deschide înspre celălalt, te ține aproape, te poate conecta cu legătura dragostei.

În preajma unei boli incurabile, în proximitatea morții, fiecare gest se încarcă de o greutate tragică, orice privire contează. Cu cât e mai fragilă, cu atât viața devine un dar mai prețios, chiar dacă greu de purtat ori de înțeles. Abia acolo, în mijlocul suferinței, prezența lui Dumnezeu devine tangibilă. Boala purtată cu mulțumire umple timpul de prezența lui Dumnezeu și deschide ochii pentru o înțelegere care altfel ar putea rămâne inaccesibilă.

Viziunea aceasta nu aruncă în derizoriu efortul medical sau încercarea de a trăi o viață bună; nu face nicidecum din creștini niște masochiști, iubitori ai chinurilor pentru ele însele. Dimpotrivă. Abia o asemenea ­perspectivă arată viața plină de sens. Su­ferința este o parte inevitabilă a vieții, la fel ca moartea ori tragedia. Nimeni nu este scutit. Dar acestea sunt semne greu de citit ale dragostei lui Dumnezeu, Care sigur este prezent și mângâietor în fiecare durere.