Cu sau fără ziduri

Fiecare dintre noi se află de o parte sau de alta a zidului. Iar zidul chiar în acest scop a fost creat: să ne separe, alungând orice urmă de unitate dintre noi. Dacă veți privi mirați, neînțelegând exact care zid, vă spun că toate supărările cotidiene, toate prilejurile de ceartă, toate petardele și fumigenele ideologice din aceste vremuri zbuciumate, toate fac parte din acest zid. Grav este faptul că, punând și noi umărul la ridicarea zidului, ajungem să nu mai vedem lumina decât prin mărunte fisuri, rămânând prizonieri ai luptei în care am fost atrași...

De-o parte și de alta a zidului, remarcăm - de-a lungul timpului, dar, parcă, în ultimul timp, mai mult ca oricând - oameni care se străduiesc să iasă în evidență apelând la orice măruntă înșelăciune ce i-ar putea ancora pe tărâmul aparențelor poleite: să pară, așa­dar, înțelepți, culți etc. Orice le-ar putea conferi statutul de persoane importante. Și mă gândesc că nu cunosc pe nimeni care să se odihnească, în timpul vieții, la umbra propriei statui, aurite sau nu. Iar după aceea, mă gândesc, de ce ar mai conta?

Probabil că fără vreo legătură cu ideile de mai sus, observăm că, în anumite zone ale mass-mediei, amenajate ca un perpetuu câmp de luptă, orice apariție, publică sau nu, a unui reprezentant al Bisericii este atacată, ca la comandă, de câteva persoane, aparent bine motivate, care au înscrisă, aparent, în fișa postului, obligația de a lovi constant în Ortodoxie. Dacă este așa, probabil că, în ziua de salariu, bucuria este cu atât mai mare cu cât au izbutit să înjure mai aprig religia în care au trăit și au fost îngropați moșii și stră­moșii lor.

Nu există pic de noblețe în plecarea genunchilor, cu umilință, spre a schimba haina mizeră a celor care suferă de foame cu vestonul rigid al mercenarilor - cei care își închiriază mintea și trupul, vânzându-și, cu acest prilej nefast, și sufletul. Iar unora dintre „contestatarii de serviciu” ai Bisericii, dacă așa ar sta lucrurile (remarc, bazându-mă pe constatări și supo­ziții, nu afirm), trebuie că le-a fost teribil de foame de au acceptat aceas­tă misiune îngrozitoare: aceea de a arunca, constant, cu noroi spre semnul Sfintei Cruci.

De asemenea, angajatorul (presupunând că ar fi reale cele de mai sus) trebuie că are multe traume sufletești nevindecate dacă și-a găsit acest funest scop în viață. Sau, desigur, ar spune unii (chiar nu mă pricep la teorii legate de starea financiară a altora), poate are interese pecuniare misterioase. Cine știe? Ispitele scot la iveală, din tenebrele devenirii umane, chipuri plăcute ori înfricoșătoare, în funcție de ceea ce alegem să ne dorim și să fim în această lume, de-o parte sau de alta a zidului.

Dar, până la urmă, totul por­nește de la niște simple bănuieli, care nici măcar nu îmi aparțin. Căci există și o altă variantă, independentă de orice zid: din proprie inițiativă, simțind că astfel vor aduce „importante servicii” întregii lumi, câteva persoane să își dedice tot timpul pentru a săvârși o operă crâncenă, pe care bunicii noștri (și ai lor) o puneau pe seama… necuratului, neîndrăznind să creadă că vor putea cuteza, peste ani, unii oameni - necum nepoții lor - să jignească instituția care le-a fost întotdeauna aproape, învăluindu-i protector în rugăciune perpetuă. Și, cu sau fără ziduri, dacă privim astfel lucrurile, parcă nu au prea mult sens, nu credeți?