Cu urechile pline de ceartă

La părinții pustiei, cei care s-au retras în deșert pentru a se mântui în fuga lor de lume, nu de puține ori întâlnim gesturi, purtări sau chiar obiceiuri excentrice. De fapt, dacă stăm să ne gândim bine, excentricitatea ar putea fi un cuvânt care să caracterizeze foarte bine întreaga mișcare a asceților din pustie. Erau excentrici în primul rând prin faptul că au ales să se retragă în afara centrelor de putere și de influență ale lumii. Au decis să trăiască la margine, în afara zonelor populate. Descentrați în lume, ca să poată să se centreze definitiv în Dumnezeu. Excentrici, dar nu deza­xați.

Despre avva Ioan cel Pitic se spunea că a venit la adunarea fraților de la Sketis, dar acolo i-a auzit pe câțiva dintre ei certându-se. Prin urmare, „s-a întors la chilia lui, s-a rotit de trei ori în jurul ei și abia după aceea a intrat”. Natura umană este aceeași peste tot și, mai mereu, oamenii sunt caracterizați de curiozitate, în formele cele mai diverse, justificate sau nu. Așadar, bătrânul este văzut de niște frați care merg să îl întrebe ce face și de ce se comportă aparent fără sens.

„Bătrânul le spune: «Aveam urechile pline de ceartă. Așadar, am dat câteva ocoluri ca să mi le curăț și să intru în chilie cu mintea liniștită.” Chilia este pentru asceți locul prin definiție al nevoinței, al singurătății interiorizate, al căutării liniștii în rugăciune. Dar lumea, pentru părinți, nu este în afară. De aceea s-au despărțit în clipa în care au ales deșertul. Lumea este înlăuntru, în mintea și în inima lor. Aceasta este cel mai greu de învins și acolo se petrece lupta. Din când în când se întâmplă câte ceva care dă și mai multă forță acestei lumi contorsionate și expansive. Ca de exemplu, cearta la care s-a întâmplat să asiste și avva Ioan cel Pitic și de zgomotul și tulburarea căreia s-a impregnat fără voia lui. Bătrânii deșer­tului sunt oameni practici, nu oameni pentru care contemplația este echivalentul pasivității. Iar soluția avvei a fost una simplă și eficientă. Pentru ca să ia distanța lăuntrică necesară, a ales să își prelungească plimbarea. Să lase puțin timpul și mișcarea să îndepărteze cearta care „îi umpluse urechile”.

Apoftegma despre avva Ioan cel Pitic mai spune ceva important. În mod obișnuit credem că în cazul unui conflict sunt afectați doar cei direct implicați. În realitate, orice răfuială, mai ales dacă este publică, are și victime colaterale. Iar cei conflictuali sunt responsabili și de pacea pe care o alungă din jurul lor, și de tulburarea pe care o pricinuiesc fraților. Dacă ciocnirea aceea dintre frați, despre care ni se spune, l-a răvășit pe avva Ioan cel Pitic, un bătrân matur duhovnicește, cu atât ea a fost mai dezastruoasă pentru ceilalți.

E destul de ușor de observat că pentru acești părinți viața duhovnicească nu este ceva distinct și îndepărtat de existența cotidiană. Pentru ei, totul, în afară de păcat, este integrat și subsumat marii căutări a curăției lăuntrice și a întâlnirii cu Dumnezeu.