Cult şi cultură (3)

▲ Conexiunile dintre cult şi cultură sunt proprii zonelor unde ritmurile civilizaţiei au fost dublate de pulsul unui imaginar activ, bogat, somptuos, într-un efort continuu de a explica lumea ▲

Continuăm exemplificările începute în articolele anterioare, referitoare la întâlnirea cultului şi culturii în tradiţiile popoarelor.

La musulmani, Borak: „Este numele arab, al-burak, al iepei înaripate cu cap de femeie pe care a călărit Mahomed în zborul său legendar de la Mecca la Ierusalim. Jean-Paul Clebert („Bestiarul fabulos“, 38) citează următoarea descriere a acestui animal fabulos, luată dintr-o veche lucrare despre viaţa Profetului: „Este mai mare decât un măgar şi mai mic decât un catâr. Este alb, are chip uman şi fălci de cal. Coama îi este alcătuită din perle fine, ţesute cu mărgăritare şi hiacinturi şi broderii aurite. Urechile sunt de smarald, ochii - două hiacinturi strălucind ca stelele pe firmament. Tâmpla dreaptă este presărată cu perle, iar cea stângă acoperită cu plăci de aur. Gâtul, pieptul şi spinarea sunt presărate cu diferite soiuri de pietre preţioase. Coada îi este ţesută cu smaralde, coama lungă îi joacă pe dreapta şi pe stânga, pe flancuri şi jarete. Are două aripi precum cele ale acvilei, mari cât deschiderea unui bazin ţesut cu perle, smălţuite ca o pajişte şi presărată cu pietre preţioase. Din flancurile ei emană un plăcut miros de mosc şi şofran. Sufletul ei este ca sufletul omenesc. Aude şi înţelege tot ce se spune, dar nu poate vorbi, nici răspunde“. Simbolismul acestui animal fabulos, reprodus în multe miniaturi persane, se leagă de cel al calului alb, dar şi de cel al fulgerului, deoarece, etimologic, numele acestei iepe înaripate, în limba arabă, ne trimite la verbele care înseamnă „a fulgera, a scânteia“.

La evrei, Iuda: „Iuda Iscariotul este unul din cei 12 apostoli ai lui Iisus. El răspundea de casieria obştei, purtând cutia în care se depuneau ofrandele creştinilor. Este contrariat de donaţia mare, pe care o face Maria Magdalena, şi invidios pentru că aceasta îi spală lui Iisus picioarele cu mirodenii scumpe. (Ioan, 12, 2-6; Matei, 26, 8-9). Tradiţia creştină leagă tocmai acest moment de trădarea lui Iuda pentru cei 30 de arginţi. După răstignirea Mântuitorului, are remuşcări cumplite şi se spânzură de un copac (plop sau arin). În unele texte de mai târziu, în mare parte apocrife, el cade din pom şi moare de o boală de stomac, căci i se umflă tot corpul. Deja în Evanghelie găsim o identificare e lui Iuda cu Antihristul, fiind numit „fiul pierzaniei“ (Ioan 17, 12). În Evul Mediu au circulat prin toată Europa texte apocrife legate de viaţa lui Iuda, generând, la rândul lor, o seamă de legende populare în care Iuda a devenit un personaj malefic, atribuindu-i-se păcatul incestului. Iuda nimereşte în Iad, unde se bucură de mare cinste din partea Diavolului, fiind primul mare păcătos. În contextul creştinismului popular din estul Europei, inclusiv din ţara noastră, Iuda a devenit un personaj eminamente malefic, preluând atributele unui duh rău din păgânism şi contopindu-se cu o seamă de personaje ale demonologiei populare. În această ipostază, el figurează în textele descântecelor, în colinde, în balade şi în eresurile populare. „Din punct de vedere funcţional - scrie A. Oişteanu - Iuda este perfect omologabil cu balaurul din mito-folclorul românesc. La fel ca balaurul, se mişcă la fel de bine în pământ, în aer, în apă sau foc“ („Furarea astrelor“ - motive şi semnificaţii mitice, II, în „Revista de istorie şi teorie literară“, nr.4, 1986, 68-69). Într-adevăr, în textele folclorice româneşti îl descoperim în diferite ipostaze demonice: 1. Spirit acvatic, întâlnit în cântece bătrâneşti sau în colinde de pescar ale locuitorilor de pe malul Dunării. El se mai cheamă şi Vidra (T. Pamfilie, „Duşmani şi prieteni“, 290). Cunoaşte tainele adâncurilor apelor şi rosturile pescarilor, putându-i primejdui sau, dimpotrivă, îi ajută; Iuda sau Vidra are un fiu, Puiul Iudei. Când pescarii capturează cu năvoadele lor pe acest Pui, mama lui îl răscumpără, dăruindu-le cantităţi fabuloase de peşti ce se prind în plasele lor. M. Coman vede în acest personaj o influenţă slavă („Lâombre et le reflexe“, AUB, 1980, 109). Deşi numele este de provenienţă biblică, acestui personaj malefic i se acordă în folclorul românesc şi în cel al popoarelor slave funcţii multiple, printre care şi cea de şarpe (peşte) demonic, spirit al apelor („Slavjaskaja mifologhija“, 217-218). În descântecele noastre, şarpele e numit „idiţă“ sau „iudiţă“. 2. Spirit htonian, izgonit din infern, răspunzător pentru cutremurele de pământ: „Pământul mai tremură când Iuda Iscariotul sau Iuda pământeanul îi roade furcile“ (T. Pamfile, „Pământul“, 27). 3. Demon al furtunilor: în calendarul popular se cunoaşte un sfânt Iuda, care se ţine în general în ziua de 19 iunie, când nu se lucra de frica furtunii, căci „Iuda este cel ce stăpâneşte şi poartă furtunile pe unde voieşte, dă sau sloboade piatra semănăturilor“ (T. Pamfile, „Sărbătorile de vară“, 78). 4. Spirit malefic, devoratorul sau hoţul aştrilor de pe cer, precum şi al altor însemne ale puterii divine, specifice locuitorilor raiului. „Iuda cheia mi-a furat/,Şi în rai că s-a băgat/ Multe lucruri şi-a luat:/ Luă luna cu lumina,/ Soarele cu razele,/ Semnul de împărăţie/ Şi băţul de vitejie“ (A. Viciu, „Colinde din Ardeal“, 1914, 87). Iuda e un rival permanent al lui Iisus, iar la vremea de apoi va distruge complet lumea prin potop şi prin foc. În aceste ipostaze, Iuda din folclorul românesc se înscrie într-un complet de prezentări mitizate ale personajului, specifice unei zone întinse a Europei Centrele şi Răsăritene.