Cult şi cultură (3)

▲ Din punct de vedere uman, îngerii simbolizează aspiraţiile spre perfecţiune, elanurile ascensionale, sufletul pur ▲

În articolul anterior am început să exemplificăm întâlnirea cultului şi culturii vorbind despre îngeri. Aceştia sunt înfăţişaţi cu un chip de copil, semnificând nevinovăţia şi puritatea, sau ca tineri, subliniindu-se prin aceasta că ei nu sunt supuşi timpului şi nu îmbătrânesc niciodată. Angelologul creştin Dionisie Areopagitul face o amplă clasificare a îngerilor, după ranguri şi funcţii, după apropierea lor de tronul lui Dumnezeu. Apariţia lor în lumea oamenilor e o epifanie a sacrului. Din punct de vedere uman, ei simbolizează aspiraţiile spre perfecţiune, elanurile ascensionale, sufletul pur. La Eminescu, „îngerul cu priviri curate“ e o metaforă a sufletului, o sinteză a visării şi poeziei: „E sufletul meu palid, e sufletul meu dus/ Ce părăseşte lumea în cer ademenit“. La poporul român exista credinţa că fiecare om are un înger şi un drac; „Îngerul îl păzeşte, îi arată drumul cel bun, îl îndeamnă la bine, dară dracul la păcate şi la rău“ (E. N. Voronca, „Datinile“, 502). În afara îngerilor păzitori, mai există şi îngerii cei răi, despre care se crede că au păcătuit cu pământencele. Tema Îngerului căzut a ocupat un loc important în literatura romantică. Mitologemul Îngerilor căzuţi din folclorul românesc are o dublă întemeiere: una livrescă, inspirată de textele canonice sau apocrife creştine, şi o alta - în străvechea concepţie populară despre principiile Binelui şi Răului, care există în lume de la facerea ei. Se crede că fiecare om este dat în paza unui Înger bun, concurat însă de tutela Dracului sau a unui Înger rău: „Când omul se culcă pe stânga, şade Îngerul cel bun cu el; când se-ntoaroe pe partea dreapta, acest înger fuge şi în locul lui vine Îngerul cel rău (T. Pamfile, „Duşmani şi prieteni“, 33) Visele cele bune sunt inspirate de primul, cele urâte şi rele vin de la cel de al doilea. Dacă în cazul Îngerului celui bun, capacitatea de metamorfoză este absentă sau limitată (gâscă, lebădă, porumbel), Îngerul cel rău poate lua chipul unui număr mare de insecte „infernale“: muscă, ţânţar, licurici, libelulă, fluture, rădaşcă etc. În timp ce Îngerii adevăraţi, Îngerii cei buni sunt asexuaţi, Îngerii cei răi sunt legaţi de sexualitate, iar mitul „căderii lor din cer“ este pus în raport cu legăturile lor amoroase cu femeile pământene. În unul din Apocrifele Genezei, găsit printre textele de la Marea Moartă, se spune că unii din Îngerii („Veghetori“) trimişi pe pământ nu şi-au îndeplinit îndatoririle, căzând în păcatul împreunării cu femeile pământene, învăţându-le toate relele, inclusiv magia (C. Daniel, „Scripta aramaica“, I, 123). Acest motiv îl aflăm transpus poetic într-o legendă românească, privind originile licuriciului (S. Fl. Marian, „Insectele la români“, 47-58). Cu prilejul unei coborâri din cer a lui Dumnezeu, însoţit de o ceată de îngeri, care se dovedesc încântaţi de cele văzute pe pământ, unul dintre ei se îndrăgosteşte de o păstoriţă cu părul bălai şi ochii albaştri, care-şi păzea turma de oi pe câmpul verde. Întorcându-se în cer, Dumnezeu nu şi-a mai readus ceata de îngeri, de teamă ca aceştia să nu povestească, în împărăţia Lui, de cele văzute pe pământ şi a prefăcut-o într-o puzderie de stele, care au rămas cel puţin fericite că pot contempla mai departe frumuseţile pământului. Numai îngerul îndrăgostit se zbătea de dorul păstoriţei, ceea ce l-a întărâtat pe Dumnezeu să-l azvârle pe pământ lângă dragostea lui. Dar s-a desprins, cu prilejul acestei prăbuşiri, o eşarfă imensă de scântei, din care s-au născut licuricii“. Sau Baba-Iaga, la slavii ortodocşi de est: „Personaj feminin fabulos din mitologia şi din folclorul slavilor de est. E o babă demonică, hâdă, cu un picior de os, cu dinţii rânjiţi, iar gura ei deschisă era considerată drept poartă a zonelor infernale. Hrana ei predilectă era carnea de om. Se deplasa prin aer într-o piuă de piatră sau în una de fier, cu o mătură în mână. Trăia într-o căsuţă pe picioare de găină, aflată undeva în desişul pădurii. E înconjurată de broaşte, şerpi, corbi şi pisici negre. Semnifică moartea şi sezonul hibernal. Este antagonista eroului din basm. Întreaga ei făptură şi funcţiile sale din basm atestă apartenenţa ei la străvechile divinităţi ale naturii. Aidoma strămoşilor mitici, îndeplineşte şi rolul de donator, înzestrându-l pe erou cu unele obiecte miraculoase sau iniţiindu-l în tainele morţii şi ale lumii de dincolo. În multe privinţe, se aseamănă cu Baba Cloanţa şi cu Muma-Pădurii din folclorul românesc.