Cult şi cultură (6)

- Enciclopedia lui Ivan Evseev e cu adevărat spectaculoasă când explorează simbolurile integratoare, cele comune culturilor şi religiilor -

Încheiem astăzi periplul început în urmă cu câteva săptămâni, în Enciclopedia lui Ivan Evseev. Fulgerul: „Simbol al focului ceresc, al forţei şi al pedepsei divine. Fulgerul şi trăsnetul sunt atribute ale divinităţilor principale ale cerului: Indra - în mitologia vedică, Civa şi Visnu - în hinduism, iar Zeus - la greci, Thor - la scandinavi, Gebeleizis - la traci, Perun - la slavi etc. Chiar în monoteismul mozaic, Yahve (Elobim) păstrează acest atribut al focului şi al luminii. În creştinismul oriental, stăpânul fulgerului şi tunetului este Sf. Ilie: el foloseşte acest „tun ceresc“ pentru urmărirea Diavolului şi pedepsirea celor păcătoşi. Se crede că, o dată cu trăsnetul, cade din cer aşa-zisa piatra trăsnetului (identificată cu vechile cuţite de piatră sau de fier şi cu vârfurile de săgeţi găsite în pământ sau în apă). Acestei pietre i se atribuie proprietăţi fecundante şi fertilizatoare. Fulgerul şi tunetul sunt considerate „vocea“ lui Dumnezeu. În Antichitate există o adevărată ştiinţă de descifrare a acestor mesaje (libri fulguralis), iar la noi, în Evul Mediu, circulau molnialnicele (sl. molnija - „fulger“) - cărţile ce preziceau viitorul, după fulger. E considerat un agent fertilizator, o „sămânţă“ cerească. În multe mituri, femeile rămân însărcinate în urma atingerii lor de un fulger. Apare ca simbol al focului ce renovează natura şi societatea, în urma unei furtuni. Primii catolici interpretau iniţialele lui Iisus de pe crucifix I.N.R.I. prin formula „Igne Natura Renovatur Integra“. Această stihie, care poate fi devastatoare, trebuie înfrântă: de aceea, Sf. Ilie, în folclorul românesc, este şchiop; ambivalenţa trăsnetului şi fulgerului merge până acolo încât ele sunt atribuite uneori Diavolului: „tunetul este urletul diavolilor vătămaţi“ (T. Pamfile) sau al balaurilor cereşti: „Fulgerile, tunetul, de aceea se fac, că balaurii se bat. Se întâlnesc doi solomonari - ce umblă călări pe balauri, - şi nu pot ţinea balaurii lor, să nu se bată. Iar trăsnetul de aceea este, că trăsneşte în balauri Sf.Ilie, când poate au făcut ceva unui om că balaurul este necuratul“ (T. Pamfile). Totuşi, în credinţele daco-române, predomină conotaţia sacrală asupra celei demonice. Se consideră, de pildă, că celui omorât de trăsnet i se iartă toate păcatele şi că se duce drept în rai (S. Fl. Marin, Înmormântarea). Se mai spune că fulgerul e o deschidere momentană a cerului, o dezvelire a frumuseţii cereşti tăinuite. Piatra fulgerului (Săgeata fulgerului) vindecă orice boală. La români, ca şi la toate popoarele din jurul lor, se mai crede că incendiul provocat de un fulger se poate stinge numai cu lapte de vacă, deoarece norii sunt consideraţi drept vaci cereşti. Mijloacele magice de apărare împotriva fulgerelor sunt identice cu cele folosite împotriva tuturor urgiilor cerului: respectarea Joilor oprite (dintre Paşti şi Rusalii) când femeile nu cos şi nu gătesc nici un fel de hrană la foc, ţinerea zilelor numite Cercovii-de-iarnă sau Fulgerătoarele (16, 17 şi 18 ianuarie), respectarea sărbătorilor Sf. Ilie (20 iulie) şi Pălie (21 iulie); aprinderea lumânării de Paşti, arderea sau înfigerea în pământ a salciei sfinţite la Florii etc“.

Pe de o parte, aceste simboluri fixează particularitatea sintezei româneşti a cultului şi culturii: „O trăsătură distinctivă a mitologiei şi simbolisticii româneşti o constituie sinteza inedită, realizată prin contopirea şi suprapunerea concepţiilor precreştine ale autohtonilor Daciei, dominate de animism şi de cultul strămoşilor, cu ideile şi reprezentările creştin-ortodoxe“, spune Ivan Evseev în prefaţa la excepţionala, pasionanta sa lucrare. Pe de altă parte, adaug, aceste semne şi arhetipuri integratoare (re)constituie sinteza originară, „pierdută“ de o (post)modernitate a cărei preocupare pare să fie surparea arhaicităţii lumii unde se exprimă, în fond; evrei, greci, egipteni, romani, persani, precolumbieni, budişti, islamişti, şintoişti, hinduşi, geto-daci se întâlnesc în această sinteză românească a simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, una dintre puţinele opere de referinţă contemporane care câştigă, de pe acum, pariul cu posteritatea.