Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Cultul strămoşilor şi cultul morţii

Cultul strămoşilor şi cultul morţii

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 09 Dec, 2009

Nu există probabil nici un popor care, crezând în nemurire, să nu fi avut un cult al strămoşilor. Viaţa unui neam se circumscrie unui anumit drum istoric, în care atât predecesorii, cât şi succesorii lucrează împreună. Predecesorii ne-au lăsat drept moştenire o anumită cultură pe care suntem obligaţi să o dezvoltăm şi să o preţuim. Trecând puţin peste partea ritualică a unui cult al strămoşilor, aş spune că admiraţia şi respectarea lor constituie o poruncă de bază existentă în orice popor care se respectă pe sine.

Astăzi, în schimb, cultul strămoşilor cunoaşte o turnură negativă, fiind înlocuit deseori de cultul morţii. Istoria nu are importanţă pentru tine însuţi dacă nu laşi un nume de care oamenii să-şi amintească. Este inutil să îi respecţi pe cei care au murit deja, deoarece îţi pierzi vremea cu cinstirea altora, când ai putea de fapt să te cinsteşti pe tine însuţi şi să te gândeşti cum poţi să te faci cunoscut. Terorismul sinucigaş este una dintre manifestările cele mai pregnante ale istoriei actuale.

Ceea ce devine cu adevărat surprinzător astăzi este că oamenii tind să îşi renege tot mai mult provenienţa sau să se desprindă indiferent de ea. Mulţi îşi mai caută încă rădăcini nobiliare, astfel încât să nu se creadă că provin dintr-un mediu sărac şi plin de incultură. Alţii preferă să se detaşeze orgolios de strămoşi, arătându-şi superioritatea prin ignoranţă şi indolenţă.Noi nu suntem ca ei. Aceste două curente, dintre care a început să fie tot mai căutat al doilea tip, distrug şirul neîntrerupt al cauzalităţii unui neam întreg. Dacă nu ştii cine îţi sunt strămoşii, vei uita cine eşti. Aţi observat probabil că astăzi românii se feresc în anumite împrejurări să îşi dezvăluie identitatea naţională. Uitând de cultura pe care o reprezintă, se tem să nu fie confundaţi cu acele persoane care au făcut numeroase stricăciuni peste hotare. În momentul în care ţi-e ruşine cu propriul neam, ţi-e ruşine de proprii strămoşi.

Că nu avem nici un drept să ne fie ruşine de strămoşii noştri o spun suficient izvoarele istorice. Nu are sens să dezvoltăm acum teoriile pompoase care nu ne fac cinste nici ele. Aşa cum există un curent de dizolvare naţională, există şi unul de exaltare naţională până la paroxism. Ambele aduc însă un nou cult: cel al morţii. Atunci când uiţi de strămoşii tăi, sau vrei să uiţi de ei, îţi întrerupi continuitatea istorică interioară. Nu mai poţi reprezenta o persoană a neamului tău, în sânul căruia te-ai născut, ci doar un rebut, pe care şi predecesorii l-ar refuza. Eşti doar o imagine falsă, un smochin neroditor răsărit pe pământul propriei ţări, iar aceasta nu îţi va îngădui să rodeşti atâta vreme cât îi consideri solul sterp.

Renunţând la continuitatea de sânge şi obiceiuri cu strămoşii, te înstrăinezi forţat, doar pentru a te diferenţia, dar lucrul acesta nu este posibil fără sacrificarea propriei identităţi. Suntem ceea ce suntem pentru că a existat un anumit şir de evenimente care ne-au înlesnit apariţia propriului eu. Nimic nu se produce la întâmplare, prin urmare este voia lui Dumnezeu că ne-am născut într-un anume loc, la un anumit moment, din anumiţi părinţi. Renegarea acestui eveniment este renegarea de sine, pe care nimeni nu o poate înfăptui fără să moară. Atunci când preotul şi poetul Virgil Gheorghiu, fiind diplomat la Zagreb, a refuzat să se întoarcă în România comunistă, el nu a trădat. Spunea că duce România din sufletul său în exil, pentru că nu poate îngădui să fie strivită de comunişti. Mulţi dintre noi o strivim interior, din simplul motiv că ne detestăm propria identitate. Strămoşii ne vor acuza la Judecată că şi-au vărsat sângele în vremuri de război pentru acest neam, în timp ce noi vărsăm sângele lor pe vreme de pace.

Dacă nu vrem să murim interior este momentul să ne aducem mai des aminte de cei care ne-au dăruit, din voia lui Dumnezeu, libertatea de a fi în primul rând ortodocşi. Firul roşu al moştenirii lor nu trebuie să se încheie cu noi, ci să dăinuiască. Să nu ajungem tocmai noi cei care distrugem identitatea unui popor iubitor de Dumnezeu.