Cultura dărniciei este ctitorită aici şi acum

Timp de peste 500 de ani, aproape 100 de domnitori români, din Țara Românească și Moldova, al căror exemplu a fost urmat de mulţi ierarhi, dregători ori mari boieri pământeni, au ctitorit pentru credincioșii din țară și din tot spațiul ortodox balcanic biserici, trapeze, arsanale, turnuri de apărare, apeducte. O jumătate de mileniu, ctitoriile lui Basarab I (1350), Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpuș­neanu, Vasile Lupu, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu și ale altora, mulți, s-au adunat într-o cruciadă tăcută, nemișcată, împietrită, grandioasă, care a știut să înfrunte timpul, istoria, vremurile, vrăjmașii bunei-cre­dințe. Așa s-a înfiripat, a crescut și s-a întărit tradiția ctitoriei, a daniei și milosteniei. O realitate istorică de profundă rezonanță pe care Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Daniel, și-a pus pecetea mereu surprinzătoarei Sale inspirații du­hovnicești, redenumind-o pentru memoria și conștiința genera­țiilor viitoare „cultura dărniciei, a generozității sau a filantropiei creştine”. (Cuvântul rostit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel la Sesiunea festivă organizată de Academia Română cu prilejul Zilei Culturii Naţionale la Ateneul Român).

România, aflată la răscruci istorice, spirituale, culturale; în crize economico-politice; în diverse tipuri de tranziții, trebuie să aleagă între cultura nepăsării, a lăcomiei, a egoismului, dominată de idealizarea individualismului iresponsabil, a indiferenței totale față de partenerii sociali, a dezinteresului față de interesul public; și „cultura dărniciei, a gene­rozității sau a filantropiei creştine. Pentru misiunea Bisericii, dezvoltarea acestei culturi a dărniciei ar trebui să fie și este, în acelaşi timp, o vocație duhovnicească şi o necesitate practică.

Dacă opera de binefacere a Bisericii izvorăște din Evanghelia iubirii milostive şi jertfelnice a lui Hristos, capitalismul antreprenorial (Friedrich Hayek), bazat pe inițiativa și viziunea pragmatică a unui singur om, întreprinzătorul, ar putea izvorî, metaforic vorbind, din Evanghelia apocrifă a lui Iuda, prototipul întreprinzătorului, fără scrupule, axat pe profit.

Pe de altă parte, după tradiţia apostolică, din care avea să crească arborescent tradiţia bisericească, pastorală, liturgică, disciplinară, bogăţia este bună (Eclesiastul 13, 24) atât timp cât nu rezultă din oprimarea celor nevoiaşi (Proverbe 10, 02), deși poate deveni şi o sursă falsă de securitate ori de speranţă (Psalmi 33, 16). „Se cuvine a avea bani ca un stăpân al lor – scria Sfântul Ioan Gură de Aur -, astfel ca să-i stăpâneşti şi să nu te stăpânească…”.

Tema, ispititoare, este abordată de mulţi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, însă cu toții susțin ideea creștină că scopul banilor ar trebui să fie dobândirea bogăţiei spirituale. 

Prăpastia dintre filosofia corporatistă capitalistă și învățătura Bisericii este uriașă. Cum va reuși Biserica să armonizeze concu­rența economică feroce, globalizată, cu faptele de milostenie trupească și sufletească, despre care Antim Ivireanul scrisese, și el, pe la 1708, un Cuvânt de învățătură: „De vei sfătui pre cineva la lucrurile cele sufletești, milostenie iaste; de vei mângâia inima vreunui scârbit cu cuvinte, milostenie iaste…“? 

Omul modern uită, de multe ori, cuvintele Mântuitorului: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7); „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36). Poate că răspunsul l-am putea afla în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, (re)citindu-i scrierile. Sfântul Ioan Gură de Aur, supranumit Crainicul milosteniei, învață, de aproape două milenii, sute de generații, călăuzindu-i pe toți cei care îl ascultă, pe înaintașii noștri pe cărările milosteniei și ale milostivirii: „Puterea milosteniei risipește tirania morții”, comentează el: „Milostenia te învață cum vei putea să fii asemenea cu Dumnezeu…” În al doilea rând, milostenia, așa cum este înțeleasă de evangheliști și comentată de Ioan Hrisostom, ni se pare a fi esența filantropiei ecleziastice moderne românești. Biserica Ortodoxă - afirma Patriarhul României - este, la ora actuală, cel mai mare filantrop din punctul de vedere al contribuţiei în lucrarea socială, care înseamnă jertfă, efort şi grijă faţă de popor. Pentru a evidenția rolul acestei culturi a dărniciei sau a filantropiei creș­tine în viaţa poporului român, Patriarhia Română a declarat anul 2020 drept Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români. 

Rodirea Evangheliei iubirii în spiritualitatea poporului român a condus Biserica Ortodoxă Română la inițierea și desfăşurarea unei ample lucrări de asistență socială și filantropică, astfel încât, astăzi, Biserica noastră a ajuns să coordoneze peste 800 de instituţii, proiecte şi programe social-filantropice. Este adevărat, Biserica lui Hristos trăiește în lume, deși ea nu este din lumea aceasta. Biserica este semnul și imaginea Împărăției lui Dumnezeu în istorie, pentru că ea anunță o făptură nouă (2 Cor. 5, 17), „ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea” (2 Petru 3, 13), o lume în care Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsa 21, 4-5).