Cultura şi credinţa în viziunea lui Paul Evdochimov

Punctul de plecare al gânditorului creştin Paul Evdochimov, în eseul său privind cultura şi credinţa din Iubirea nebună a lui Dumnezeu este antropologia creştină, relaţia dintre Dumnezeu şi om şi cea dintre Biserică şi lume. De antropologia creştină ţine studiul privind demnitatea omului şi harisma creativităţii sale. Destinul culturii ar avea pilon de susţinere îndemnul evanghelic: „Mergând, învăţaţi toate neamurile“. Reflecţiile asupra culturii şi a împărăţiei lui Dumnezeu încheie, concluzionând despre adevărata cultură, capitolul scris de Evdochimov, în care este suprimată falsa dilemă: cultură sau sfinţenie şi în care harisma profetică a creativităţii este văzută ca o formă de sfinţenie.

Noţiunea biblică de asemănare între Dumnezeu şi om condiţionează revelaţia, dar şi chipul omului de creator şi poet, pentru că „Dumnezeu este creator, Poet al Universului“. Interesantă este percepţia sa că, în anumite curente pietiste, monofizismul nu a fost depăşit. Evdochimov se referă la o anumită formă de egoism transcendental, caracterizat prin „dispreţul monofizit faţă de trup şi materie, fuga spiritelor pure spre cer, ignorarea culturii şi a vocaţiei omului în lume şi ostilitatea faţă de femeie şi faţă de frumuseţe“.

Evaluarea culturii şi a creaţiei umane se bazează pe situarea lumii în interiorul Bisericii şi pe încredinţarea misiunii apostolice de a mărturisi şi de a evangheliza. Este misiunea Bisericii de a desfide orice univers închis în propria imanenţă şi de a formula vocaţia sacerdotală a lumii.

Vocaţia omului este aceea pe care o aflăm din Cartea Facerii, de a supune pământul, a cărei semnificaţie este de a face din lume Templul lui Dumnezeu. Este vorba despre o con-sacrare a lumii, despre trecerea ei de la un plan la altul de existenţă: de la stadiul demonic la stadiul de creatură conştientă de Dumnezeu. Întruparea lui Hristos nu lasă în afară nici una dintre mese-riile şi profesiunile din această lume, căci, prin Întrupare, Hristos Şi-a asumat atât preoţia, cât şi laicatul.

O existenţă umană demnă de Dumnezeu presupune utilizarea tuturor darurilor şi harismelor ce hotărăsc vocaţia omului. Astfel, omul este dator de a cultiva, în sens spiritual, imensul câmp al lumii, de a înnoi toată gama artelor şi a ştiinţelor.

Evdochimov subliniază că filosofia creaţiei, în viziunea Sfinţilor Părinţi, presupune mai mult decât o simplă justificare a culturii. Cultura poate justifica istoria, omul şi preoţia lui spirituală doar în măsura în care devine o slujire în serviciul împărăţiei lui Dumnezeu. Culturii îi revine deci misiunea de a merge şi a învăţa toate neamurile. Evdochimov nu subminează rolul Bisericii ca păstrătoare a Duhului Sfânt, care, singur, poate schimba lumea: „Revoluţia finală nu poate veni decât dintr-o Biserică încărcată cu energiile Duhului Sfânt“.

Este avută în vedere perioada critică a lumii contemporane, în care se vădeşte peste măsură de mult caracterul ei mercantilist şi tehnicizarea excesivă. Într-o astfel de lume, în care „poetul, gânditorul sau profetul sunt fiinţe inutile“, se constituie un nou tip de proletariat, format din artiştii şi intelectualii dezinteresaţi. Lui Evdochimov i se pare imperios să afirme primatul culturii şi al spiritului de fineţe: „Societatea modernă trebuie să-şi protejeze poeţii şi profeţii“. De asemenea, rolul culturii în istorie nu este deloc unul minor: „Soarta lumii depinde de atitudinea inventivă, de creativitatea Bisericii, de arta ei de a prezenta mesajul evanghelic astfel încât să fie primit de toţi oamenii. La toate nivelurile ei, cultura este sfera directă a acestei confruntări, dar ambiguitatea culturii complică teribil această sarcină“.

Cultura are limitările ei: în primul rând, ea nu poate fi un scop în sine, apoi ea dă mărturie de limitele gândirii, artei, vieţii sociale. Dincolo de aceste limite există posibilitatea alegerii între instalarea în propria imanenţă şi acceptarea deşertăciunii ei sau eliberare.

Moartea este o problemă limită care valorifică şi reorientează toate întreprinderile omeneşti. Astfel, Evdochimov vorbeşte despre o renaştere a artei doar în măsura în care va fi o artă epifanică, un loc în care Dumnezeu coboară şi Îşi face lăcaş. Expresia iconică este considerată o culme a artei. În felul acesta cultura se întâlneşte cu Liturghia şi, astfel, „savantul, gânditorul, artistul sau reformatorul social vor putea regăsi harismele slujirii împărăteşti: ca «preot“», fiecare va putea să-şi schimbe cercetarea într-o lucrare sacerdotală, într-un sacrament care preface orice formă de cultură într-un loc teofanic: a cânta Numele lui Dumnezeu cu ajutorul ştiinţei, al gândirii, al acţiunii sociale sau al artei“.

Incapacitatea produselor culturii, a marilor opere, de a schimba lumea îl face pe Evdochimov să afirme că aceste opere sunt nişte eşecuri ale creaţiei.

Adevărata cultură, în viziunea lui Evdochimov, este aceea care trece dincolo de imanenţă şi care ţine seama de paradoxurile tipice creştinismului: „Paradoxul credinţei creştine este acela că ea stimulează creativitatea în lume, dar, în faza finală, adevărata cultură, cea pătrunsă de duh eshatologic, desfide lumea şi obligă lumea să îşi iasă din ţâţâni“.

Adevăraţii artişti spun, împreună cu Sfântul Pavel: „Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu“, iar adevărata cultură este izvorâtă din cult, are origini liturgice. Munca artistului nu este zadarnică, deoarece, „în clipa marii treceri, Sfântul Duh - «degetul divin» - va atinge această icoană şi o fărâmă din ea va subzista în eternitate“.

Scopul culturii este acela de a da slavă lui Dumnezeu. Savantul şi artistul celebrează propria lor Liturghie. Subzistenţa în eternitate a muncii este un fapt care dă putere şi sens unei vieţi consacrate lui Dumnezeu. Cu condiţia ca savanţii sau artiştii „să fie asemenea unor iconari pricepuţi, care trasează, cu materia acestei lumi şi în lumina Transfigurării, o realitate primenită în care tresaltă discret chipul enigmatic al Împărăţiei“.