Cum a supravieţuit creştinismul în China secolului al XX-lea

Revoluţia din anul 1911 a condus la apariţia primei republici chineze, patronată, ulterior, de generalul dictator Yuan Shihkai (1859-1916). Regimul impus de el promova o politică culturală conservatoare, căutând cu orice preţ să descurajeze ideile noi, dar mai ales străine, şi să reinstaureze confucianismul. În contrast cu tendinţa impusă de general, mulţi intelectuali, mai ales din Beijing, s-au grupat în mişcarea numită „Noua Cultură“, militând în favoarea libertăţii intelectuale şi religioase. Dezvoltarea acestei mişcări naţionaliste în perioada anilor 1920-1930 a stârnit în rândul intelectualilor şi studenţilor, sub influenţa marxismului, mari suspiciuni legate de creştinism, care era o religie străină. În consecinţă, cea mai mare parte a misionarilor creştini a părăsit China sau s-a îndreptat spre coastele ţării, cu prilejul Războiului civil din 1926-1927, ulterior numărul lor reducându-se masiv. Surprinzător sau nu, în ciuda damnării creştinismului şi misionarilor creştini, în perioada anilor 1930-1940, în China existau în jur de jumătate de milion de protestanţi şi trei milioane de catolici dintr-o populaţie de aproximativ 500 de milioane de locuitori.

Desigur, e cert faptul că, în această perioadă, creştinismul chinez a cunoscut o profundă criză identitară, manifestând o pronunţată tendinţă spre indigenizare. „Mişcarea indigenă“, la rândul ei foarte complexă, a încercat să demonstreze că religia creştină nu este nici pe departe calul troian al imperialismului străin. Pe această linie, între mulţi alţii, s-a înscris Karl Gützlaff (1803-1851), un misionar german pietist, care a fost trimis de Societatea Misionară Olandeză în sud-estul Asiei, ajungând în China. În anul 1844, el a fondat Uniunea Chineză. Era convins de faptul că Biserica chineză putea progresa având doar o conducere chineză. La rândul său, papa Pius al XI-lea (1922-1939) şi-a propus să lichideze orice urmă de colonialism sau de binecuvântare culturală din partea misiunilor, fiind ferm convins că Bisericile de peste hotare vor prospera doar în condiţiile în care vor fi conduse de localnici. În anul 1926, pentru prima dată în istorie, el a hirotonit la Roma primii şase episcopi chinezi.

Dintre toate religiile, cea mai lipsită de încredere era creştinismul

Indigenizarea creştinismului în China a fost atât o mutare populistă, cât şi una intelectuală. Intelectualii erau preocupaţi în mod special de problemele legate de dreptate socială şi de politică, dar şi de crearea unei autentice „teologii chineze“. Iată cum îşi exprima această ultimă dorinţă Wei Cho-min în Înrădăcinarea Bisericii creştine pe pământul chinez în 1945: „Pe măsură ce creştinismul s-a împletit tot mai mult cu cultura chineză, punerea unui accent tot mai mare pe lucrurile chinezeşti va aduce, fără îndoială, un sprijin tot mai mare pentru religia noastră. Atunci, teologiei greceşti, latine şi euro-americane i se va adăuga teologia chineză. Aceasta nu va separa Biserica chineză de cele din alte ţări, ci va îmbogăţi tradiţia creştină prin adăugarea celor mai bune calităţi care au fost moştenite din trecutul nostru“.

În general, bisericile protestante şi catolice din această perioadă erau plasate în oraşele de pe coastă. Însă, începând cu secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, creştinii au acces spre China şi din partea opusă, dinspre graniţa cu Rusia. În grupuri semiindependente, căutând să ducă o nouă viaţă dincolo de controlul ţarilor, cazacii se aşezau în Orient încă din secolul al XVII-lea. Procesul acesta a continuat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, când extinderea spre Est a controlului ţarist i-a determinat pe tot mai mulţi cazaci să treacă dincolo de graniţă. În fine, în urma Revoluţiei din 1917, foarte mulţi ruşi ortodocşi s-au refugiat în China. Cea mai mare parte a lor s-a aşezat în Manciuria, care avea să devină centru exilului ortodox rus. În preajma anului 1940, în China existau deja 200.000 de creştini ortodocşi ruşi, grupaţi în cinci episcopii, sub conducerea mitropolitului din Beijing.

După cel de-al Doilea Război Mondial şi după retragerea japonezilor din China, Partidul Comunist Chinez (PCC) a preluat puterea în 1949. Acum, China era o ţară comunistă, condusă de secretarul partidului, Mao Zedong (1893-1976). Deşi noua Constituţie a Republicii Populare Chineze din 1954 garanta tuturor cetăţenilor ei libertatea de a practica orice religie, totuşi aceasta nu însemna că Statul era neutru. Ateismul trebuia încurajat şi, dintre toate religiile, cea mai lipsită de încredere era creştinismul, din cauza asocierii sale cu Occidentul şi capitalismul. Un mare segment al comunităţii creştine a fost anihilat după ce PCC a preluat conducerea ţării; ruşii ortodocşi au fost obligaţi să părăsească ţara, numărul creştinilor ortodocşi scăzând la aproximativ 20.000.

Gărzile Roşii intrau în biserici şi aruncau toate simbolurile creştine

Indiferent de aspectul confesional, Bisericile creştine au avut cel mai mult de suferit în China în perioada aşa-numitei „revoluţii culturale“, din timpul lui Mao Zedong. Tulburările şi epurările au durat până în anul 1969, dar revoluţia „culturală“ a continuat. A fost realmente o situaţie dramatică. Gărzile Roşii intrau în biserici şi aruncau toate simbolurile creştine; Bibliile erau arse în stradă. Erau atârnate afişe care îi ridiculizau pe creştini, susţinând că doar nebunii mai cred în Dumnezeu. Toate bisericile au fost închise sau transformate în magazii.

În fine, „revoluţia culturală“ s-a încheiat odată cu moartea lui Mao (1976). Liderii religioşi au ieşit din închisori. După moartea lui Mao, a venit la putere Deng Xiaoping (1904-1997), un lider comunist moderat, cu o mai mare deschidere spre Occident, dar mai ales faţă de SUA, fapt care a condus la slăbirea presiunilor asupra creştinilor din China. Pe de altă parte, demonstraţiile studenţilor din Piaţa Tienanmen (1989) şi metodele brutale folosite de Guvern pentru suprimarea lor au coincis cu încercarea Statului de a îngrădi opoziţia creştină. Dat fiind faptul că CCC (Consiliul Creştin Chinez) a sprijinit protestele studenţilor, Statul a introdus o nouă lege prin care era obligatorie înregistrarea tuturor lăcaşurilor de cult şi un control mai riguros al Statului vizavi de membrii comunităţilor creştine.

Astăzi, în China, există două Biserici catolice, una cunoscută sub numele de Biserica Deschisă, recunoscută oficial, şi alta numită Biserica Clandestină. Biserica Deschisă a apărut în momentul în care episcopii şi clerul, după moartea lui Mao, au revenit la posturile lor. Totuşi, foarte mulţi preoţi credeau că Biserica Deschisă este o Biserică apostată şi au refuzat să colaboreze în secret cu un guvern ateu. Această mişcare a fost condusă de Fan Xueyan, episcop de Baoding, el hirotonind în secret un număr de zece episcopi. Papa Ioan Paul al II-lea a validat legitimitatea episcopilor chinezi şi a succesorilor lor, aşa încât schisma nu mai există, chiar dacă cele două Biserici nu se recunosc reciproc.

Biserica Ortodoxă din China a devenit autocefală în 1957. Ca număr de credincioşi este una mică, dar înfloritoare.