Cum au ajuns ţăranii să se uite fără contenire la televizoare cu plasmă

Un bine-cunoscut preot din Bucureşti îmi povesteşte cum în satul său natal ţăranii nu mai cresc vite. Altădată, dimineaţa, pe uliţele satului, ieşeau la păscut câteva cârduri de sute de capete. Azi, iarba se sălbăticeşte pe dealuri şi se usucă necosită. Cele câteva zeci de vite nu mai ajung la ea. E vorba de un sat din zonele bogate, de dealuri subcarpatice, unde creşterea animalelor a fost ocupaţia de căpetenie dintotdeauna.

Poate nu mai au oamenii putere, adaug eu, încercând o explicaţie comună. Au rămas, pesemne, doar bătrânii, cei tineri ducându-se unde au văzut cu ochii, ca să lucreze pe bani mulţi. Asta-i, revine preotul îndârjit. Toţi caută bani cât mai mulţi. Şi pentru că nu-i găsesc, nu mai vor să facă vechile munci. Uită vechile munci, uită rânduielile, îşi pierd sufletul. Toate astea au stricat bunul mers al lucrurilor la sate. Nici cei care lucrează nu mai ştiu ce să facă.

Sora domniei sale are 14 porci şi nu are cui să-i vândă. Nimeni nu vrea să cumpere porcii. Ţăranii vor să cumpere pâine albă, vor carnea gata preparată, ieftină şi la îndemână. Iar angrosiştii de carne vie au dispărut pur şi simplu. De ce? Pentru că abatoarele, puţine câte au mai rămas, prelucrează doar carnea din import, venită în containere, sub formă de carcase. Carnea aceasta-i foarte ieftină. Ieftină? Nimeni nu ştie de ce. Vine din ţările în care mulţi dintre cei din sat, din cei tineri, sunt plecaţi şi lucrează poate la negru. La jumătate din salariul celor de acolo. Şi totuşi, le convine. Stau îngrămădiţi, câte două-trei familii într-un apartament. Stau aşa cu anii.

Nimeni din sat nu înţelege ce se întâmplă. Peste tot se vorbeşte de muncă rentabilă, de echilibrarea costurilor, de producţie la nivel industrial, care cere împrumuturi la bănci, programe UE şi multe alte calcule. Iar ţăranii, care nu cunosc bine această negustorie modernă a muncii, stau cu mâinile în sân. Aşteaptă fiecare, dacă nu câte un chilipir, ca să se cârpească de la o zi la alta, măcar o pensie cât de mică, dar sigură. Sau unul-două din cele aproape 200 de ajutoare minuscule, pe care statul le asigură lunar.

Stau, de fapt, şi se uită la televizor, revine preotul. Da, zi şi noapte, privesc năuciţi ecranele din ce în ce mai late. Pentru vânzătorii de televizoare moderne cu plasmă, cât un perete, satele au devenit o piaţă bună.

Şi îndată îmi aduc aminte că, de câtva timp, pe mai toate programele de televiziune se reia un clip publicitar, cu un ţăran lăudându-se că face toate culturile bine, cultura grâului, a porumbului, a creşterii animalelor. De fapt, el se refugiază într-o baracă din fundul grădinii, unde se uită toată ziua la un televizor cu plasmă.