Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Cum combatem nostalgia
În ultima vreme mi-am pus deseori problema combaterii nostalgiei. Fără îndoială, odată cu înaintarea în viaţă, nostalgia se adânceşte. Bunăoară, dai peste o revistă din urmă cu vreo 30 de ani şi cazi pe gânduri nu atât fiindcă te-ar interesa ce scrie acolo, cât fiindcă îţi aminteşti cum erai pe atunci, cu ce te ocupai, ce idealuri şi aspiraţii aveai. Nu mai vorbesc de fotografii. Acestea sunt cele mai bogate furnizoare de nostalgii. Cei care cotrobăie prin albume sau casete cu poze sunt însă nişte oameni bolnavi, care nu-şi recunosc boala şi, nerecunoscând-o, se adâncesc în ea.
Nostalgia de aceea e dizolvantă şi sinucigaşă. Acţionează ca o licoare tare care-ţi curmă de fiecare dată voinţa. Iniţial, te face să te simţi bine şi chiar îţi lasă impresia că te înnobilează. În fapt, pătrunde în sufletul tău şi-l modelează cum îi convine, creând un fel de efigie a neputinţei şi a abandonului. Nostalgicii până la urmă pier fiindcă nu au nici chemarea verticalei, nici nu mai cunosc, banal spus, bucuria zilei de mâine. Ce se poate face împotriva unui asemenea adversar? Cei mai mulţi văd un antidot în copii. Indiferent de raporturile bune sau rele pe care le ai cu propria odraslă, prin faptul că există te ajută să combaţi otrăvitoarea întoarcere în trecut. Un copil, tot banal spus, reprezintă viitorul. Peste ani, când te uiţi la fotografiile lui de când era mic, te bucuri că nu mai este acolo, ci a ajuns om în toată firea. Cu alte cuvinte, el a fugit din fotografia furnizoare de nostalgii. De aceea sunt îngrozitoare casele ai căror pereţi sunt acoperiţi de pozele copiilor care prin cine ştie ce accident au murit. Acolo fotografiile sunt cu adevărat otrăvitoare şi cine le priveşte îndelung a devenit robul unei imposibile întoarceri în timp. În asemenea cazuri, nostalgia în forma ei cea mai avansată a triumfat. O altă cale de-a o combate este, evident, credinţa. Oamenii care au vocaţia verticalei, care au înţeles că suprema înţelepciune a vieţii este aceea de-a nu privi nici în urmă, nici înainte, ci în sus, aceştia, cu toate dezamăgirile de care nu sunt mereu feriţi, reuşesc să scape de nostalgie şi, indiferent de vârstă, să se afle în punctul de început al vieţii. Aşa se şi explică de ce călugări de 80 de ani au în privire o inocenţă şi o bucurie paradisiacă pe care numai copilul de câţiva ani le poate avea. Pe ei anii nu-i apasă, nu-i împovărează, cu alte cuvinte, greutatea unui timp atât de lung nu a fost în stare să semene în sufletul lor nici un grăunte de nostalgie. Ei cred şi prin credinţă râd de nimicnicia timpului. Ei nu se uită la fotografii şi, chiar dacă o fac, au detaşarea celui care nici nu se mai recunoaşte în acele cadre neverosimile. De aceea se pune întrebarea: Ce poţi face când nu te afli în nici una din categoriile amintite? Cum combaţi nostalgia? Cum scapi din mrejele ei? Sincer să fiu, atâta vreme cât suntem oameni, şi nu brute, nu există nici o protecţie. Nici studiul erudit, nici literatura infatuată nu fac multe parale. Uneori însă le supralicităm, schiţând grimasa dureroasă a celui care, deşi ştie că se minte, nu are încotro şi perseverează în greşeală. Ca o culme a ironiei, în felul acesta a luat naştere istoria culturii...
.jpg)
