Cum este posibilă „predarea“ culturii?

Şcoala este un mediu al comunicării şi al comuniunii. Aspectul relaţional este esenţial în actul didactic. Promovarea valorilor ţine şi de competenţa comunicaţională a profesorului, de experienţa sa culturală, de modul lui de-a fi. Cadrul didactic performează acte de limbaj, acte de gândire, acte de trăire.

„Cultura mirării“ este un registru ce nu trebuie neglijat în şcoală. Nerostirea, pauza între cuvinte sau fraze (în anumite limite poate tăcerea, „neexplicarea“ sau „nerăspunsul“ la unele întrebări) se pot converti în factori provocatori pentru sporirea intereselor elevilor. Explicaţia „până la capăt“ ori exprimarea redundantă - chiar dacă sunt indicate - pot da expozeului didactic o notă de monotonie şi de plictiseală. Sunt momente când explicaţiile „încheiate“, definitive, pot răpi din farmecul şi din frumuseţea lecţiei, văduvind elevii de mirajul interogaţiei perpetue. A spune chiar totul înseamnă a perima. În comunicare, odată cu mirarea, se naşte nevoia unei recuperări şi a unei comuniuni a spiritului. Cultul exclusivist al lucrului dezvăluit în întregime sterilizează nu numai curiozitatea, dar trezeşte şi nelinişti metafizice.

O predare eficientă este aceea care menţine o doză optimă de deschidere, de „nedesăvârşire“, de incertitudine. Să fim circumspecţi la cei care dau „lecţii“ şi substitute formarea stărilor de spirit cu transmiterea de cunoştinţe încremenite. Ca profesor, este bine să alimentezi aspiraţia către căutare şi, uneori, să provoci mirarea. Chiar dacă aceasta este resimţită de subiect ca o trăire dureroasă, datorită unei insecurităţi de moment, ea are atributul de a sfărâma idoli şi preconcepţii, angajând elevii într-o stare permanentă de trezie spirituală. Profesorul însuşi are obligaţia (şi dreptul) de a se mira alături de elevii săi. El trebuie să se comporte la orele sale ca un model al (auto) educaţiei în faţa lor. Într-un anumit sens, dascălul devine un „coleg de învăţare“, alături de discipolii pe care (şi cu care) îi educă. Trebuie demitizate prejudecăţi mai vechi, privind omnipotenţa şi omniscienţa cadrelor didactice. Profesorii înşişi trebuie să „coboare“ de pe soclurile pe care s-au aşezat, cu sau fără voia lor, cu precauţie şi sinceritate, căutând - împreună cu învăţăceii - soluţii, rezolvări, adevăruri, ca pentru prima dată sau chiar pentru prima dată. Este bine să avem iniţiative de a ne etala adevărata faţă (căci sinceritatea şi inocenţa pot cuceri) şi curajul de a ne zgâria singuri în poleiala nimbului care (ni) s-a urcat la cap. Se ştie - de pildă - că Fericitul Augustin, în calitate de pedagog, recomanda învăţătorilor să facă din fiecare curs o creaţie, o reîncepere a cunoaşterii, alături de elevi, căci „cu cât suntem mai uniţi sufleteşte cu elevii noştri, cu atât şi nouă ni se prefac lucruri vechi în lucruri noi“.

O problemă ce merită a fi atinsă este cea a referentului cultural pe care şcoala încearcă să-l transmită prin ceea ce se poate numi „cultură şcolară“. Cultura unei societăţi se regăseşte într-o formă comprimată, selectată, ierarhizată în conţinuturile transmise prin practicile didactice. Selecţia care se operează nu este deloc inocentă. În acest proces au loc excluziuni, ocultări, persiflări mai mult sau mai puţin justificate, prin invocarea - de pildă - a „crizei“ culturii, a „decadenţei“ acesteia. Desigur, în orice societate fiinţează şi nonvalori, iar la un moment dat, se impune o anumită paradigmă culturală constrângătoare, paralizantă. Nu trebuie însă excluşi curenţii culturali secunzi sau „ereziile“ valorice care sunt discordante cu paradigma generalizată. Să nu uităm că o cultură se defineşte şi prin excepţiile de la regulă, prin accidentele sau devierile de la normă. Profesorul trebuie să intuiască direcţiile noi de evoluţie a culturii şi să sensibilizeze elevii la desfăşurări şi concretizări atipice, nonstandard.

Cultura nu trebuie idealizată; ea se cere a fi mediată ca atare, ca dat. Nouă ne revine sarcina s-o descriem, s-o identificăm, s-o luăm aşa cum este, pe noi aşa, cum o facem, pe ea, aşa cum ne face. A o accepta aşa cum este constituită, la urma urmelor, e o chestiune de onestitate. Cultura fiinţează pe măsura noastră; ea ne aparţine şi ne caracterizează. Înainte de a o judeca, trebuie s-o acceptăm, s-o respectăm, să ne-o asumăm în polivalenţa insinuărilor şi a desfăşurărilor ei, mai mult sau mai puţin dorite, prognozate, aşteptate. Cultura există. Să învăţăm s-o cunoaştem şi să ne re-cunoaştem în ea. Valoarea culturii ţine de valoarea receptorilor ei. A o pune la zid, chiar secvenţial, înseamnă a ne ascunde de noi înşine. Când este vorba de a o converti în acţiune sau comportament, acum - de-abia - va avea loc trierea. Nu orice gesticulaţie culturală merită a fi tradusă în act de civilizaţie. Aportul şcolii este de aşteptat în această tranziţie, concretizare, împlinire.

În fine, nu trebuie uitată nici pedagogia „relativizării“, atunci când se are în vedere educaţia pentru valori. Întârzierea în canoanele încetăţenite nu este întotdeauna benefică - nici pentru individ, nici pentru societate; şi, în nici un caz, nu este un semn al prezenţei culturii, al „lucrării“ ei. Şcoala trebuie să fie un loc al deschiderii şi al permeabilităţii la valorile alternative, modificabile, glisante. Este nevoie de o educaţie pentru/prin revocare şi reinstituire permanentă.

O persoană cu adevărat culturală va fi capabilă să adulmece (şi) cultura care nu este încă. Va fi capabilă, într-un fel, să o creeze prin anticipare!