Cum îl simţi pe Dumnezeu?

A pretinde să-L „simţi” pe Dumnezeu pare a fi cel puţin o naivitate, dacă nu o îndrăzneală ieşită din comun. Când proorocul Moise a vrut să-L vadă pe Dumnezeu a primit un răspuns cât se poate de tranşant: „Nu poate omul vedea faţa Mea şi să trăiască”. Cu toate acestea, în spiritualitatea creştină răsăriteană, tema perceperii, a simţirii prezenţei lui Dumnezeu în adâncul inimii este una cât se poate de familiară.

Aflat în exil în Europa occidentală, teologul Vladimir Lossky (1903-1958) s-a aflat în situaţia de a explica mediilor intelectuale vest-europene principalele trăsături ale spiritualităţii ortodoxe. Cu toate că nu ducea lipsă de metode erudite de expunere, Lossky apelează adesea la istorisiri pentru a ilustra teme fundamentale ale trăirii şi spiritualităţii creştinismului răsăritean. Dialogul dintre Sfântul Serafim de Sarov şi ucenicul său, redat în pasajul următor, poate suplini probabil mii de pagini de expuneri savante, cu privire la experienţa trăirii Duhului Sfânt în viaţa unui creştin.

Insensibilitatea faţă de Dumnezeu este anormală

„Noi nu putem să nu-L simţim pe Dumnezeu, dacă firea noastră este în stare de sănătate duhovnicească. Nesimţirea în viaţa lăuntrică este o stare anormală. Trebuie să ştii să îţi recunoşti propriile stări şi să judeci fenomenele vieţii mistice. Pentru aceasta, Sfântul Serafim din Sarov îşi începe învăţăturile duhovniceşti cu cuvintele: „Dumnezeu este un foc care încălzeşte şi aprinde inimile. Dacă simţim în inimile noastre frigul ce vine de la diavol - căci diavolul este rece -, să-L chemăm pe Domnul şi El va veni şi va încălzi inima noastră prin dragostea faţă de El şi faţă de aproapele. Şi în faţa căldurii feţei Sale va fi alungat frigul vrăjmaşului“.

Harul se va face cunoscut ca bucurie, pace, căldură lăuntrică, lumină. O persoană care intră în unire din ce în ce mai strânsă cu Dumnezeu nu poate rămâne în afara luminii. Dacă ea se află afundată în întuneric, aceasta se datorează faptului că firea sa este întunecată de vreun păcat sau pentru că Dumnezeu o încearcă pentru a-i mări şi mai mult râvna. Aceste stări trebuie depăşite prin ascultare şi smerenie, la care Dumnezeu răspunde arătându-Se din nou în suflet, împărtăşind Lumina Sa fiinţei omeneşti părăsite pentru o vreme. Uscăciunea sufletului este o stare bolnăvicioasă care nu poate dura; autorii de lucrări de ascetică şi mistică aparţinând tradiţiei orientale n-au considerat vreodată uscăciunea sufletului drept o etapă necesară şi normală pe calea unirii cu Dumnezeu. Ea este un accident foarte frecvent pe această cale, dar totdeauna primejdios. Este o încercare care duce fiinţa umană la hotarele morţii duhovniceşti, pentru că urcuşul spre sfinţenie, lupta pentru lumina dumnezeiască nu este fără primejdie. Cei ce caută lumina, viaţa conştientă în Dumnezeu, trec printr-o mare primejdie duhovnicească, dar Dumnezeu nu-i lasă să rătăcească în întuneric.

Sfântul Serafim de Sarov şi experienţa Duhului Sfânt

Un pasaj extras din Revelaţiile Sfântului Serafim din Sarov, scrise la începutul veacului al XIX-lea, ne face să înţelegem mai bine decât toate expunerile teologice în ce constă această siguranţă, această „gnoză“ sau cunoaştere a unirii cu Dumnezeu. În cursul unei convorbiri pe care o avea cu Sfântul Serafim la marginea unei păduri, într-o dimineaţă de iarnă, un ucenic al Sfântului Serafim, autorul textului pe care îl cităm, a spus învăţătorului său:

- „Nu înţeleg totuşi cum putem avea siguranţa că ne aflăm în Duhul lui Dumnezeu. Cum aş putea să recunosc într-un mod sigur, în mine însumi, arătarea Lui?

- Ţi-am mai spus - zice Părintele Serafim - că este foarte simplu. Ţi-am vorbit multă vreme despre starea în care se găsesc cei care sunt în Duhul lui Dumnezeu; şi-am lămurit, de asemenea, cum trebuie recunoscută prezenţa Lui în noi... Ce-ţi mai trebuie, prietene?!

- Trebuie să pricep mai bine tot ce mi-ai spus.

- Prietene, amândoi suntem în această clipă în Duhul lui Dumnezeu... De ce nu vrei să mă priveşti?

- Nu te pot privi Părinte, răspunsei, ochii tăi aruncă flăcări; faţa ta a devenit mai orbitoare decât soarele şi mă dor ochii privindu-te.

- Nu te teme de nimic - spuse el - în această clipă ai devenit la fel de luminos ca şi mine. Şi tu eşti acum în plinătatea Duhului lui Dumnezeu; altfel, nu m-ai putea vedea aşa cum mă vezi.

Şi, aplecat spre mine, îmi spuse încet la ureche:

- Aşadar, dă slavă Domnului Dumnezeu pentru nesfârşita Sa bunătate pe care o are faţă de noi. Aşa cum ai văzut, nici n-am făcut măcar semnul crucii; a fost de ajuns să rog numai pe Dumnezeu în gând, în inima mea, spunând lăuntric: Doamne, învredniceşte-l să vadă limpede cu ochii săi trupeşti această pogorâre a Duhului Tău, cu care învredniceşti pe slujitorii Tăi, când binevoieşti să li Te arăţi în mărita lumină a slavei Tale. Şi, cum vezi, prietene, Domnul a împlinit pe dată această cerere a smeritului Serafim... Cât de recunoscători trebuie să fim lui Dumnezeu pentru acest negrăit dar acordat amândurora! Nici chiar Părinţii pustiului n-au avut totdeauna asemenea semne ale bunătăţii Sale. Aceasta înseamnă că harul lui Dumnezeu - ca o maică plină de duioşie faţă de copiii ei - a binevoit ca prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu să-ţi mângâie inima întristată... Aşadar, de ce nu vrei, prietene, să mă priveşti drept în faţă? Priveşte fără teamă, deschis! Domnul este cu noi.

Încurajat de aceste cuvinte, am privit şi am fost cuprins de o evlavioasă spaimă. Imaginează-ţi faţa omului care-ţi vorbeşte în mijlocul soarelui în strălucirea razelor sale orbitoare de la mijlocul zilei. Vezi mişcarea buzelor sale, expresia schimbătoare a ochilor lui, îi auzi vocea, simţi mâinile lui care te ţin de umeri, dar nu vezi nici aceste mâini, nici trupul interlocutorului tău, nimic, decât lumina strălucitoare care se răspândeşte departe, la câţiva stânjeni în jur, luminând prin strălucirea sa pajiştea acoperită cu zăpadă şi fulgi albi care nu contenesc să cadă...

- Ce simţi?..., mă întrebă Părintele Serafim.

- O bunăstare nesfârşită, răspunsei.

- Dar ce fel de bunăstare? În ce anume?

- Simt, răspunsei, o asemenea linişte, o asemenea pace în sufletul meu, că nu găsesc cuvinte să o spun.

- Aceasta, prietene, este pacea despre care vorbea Domnul, când spunea ucenicilor Săi: Pacea Mea dau vouă; pacea pe care lumea nu o poate da... pacea care covârşeşte toată mintea.

Ce mai simţi încă?

- O nesfârşită bucurie în inimă.

Şi Părintele Serafim urmă:

- Când Duhul lui Dumnezeu coboară în om şi îl învăluie în plinătatea prezenţei Sale, atunci sufletul este covârşit de o negrăită bucurie, căci Duhul Sfânt umple de bucurie toate cele pe care le atinge... Dacă pârga bucuriei viitoare umple deja sufletul nostru de o asemenea blândeţe, de o asemenea bucurie, ce vom spune despre bucuria care îi aşteaptă în Împărăţia cerească pe toţi cei ce plâng aici, pe pământ? Şi tu, prietene, ai plâns destul în cursul vieţii tale pământeşti, dar vezi bucuria pe care ţi-o trimite Domnul ca să te mângâie chiar în lumea aceasta. Acum trebuie să te nevoieşti, să faci necontenite strădanii, să dobândeşti puteri din ce în ce mai mari pentru a ajunge la măsura desăvârşită a staturii lui Hristos... Această bucurie pe care o simţim în această clipă, în parte şi scurtă, atunci se va arăta în toată strălucirea ei, covârşind fiinţa noastră cu negrăite desfătări pe care nimeni nu ni le va putea răpi“. (Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, trad. de Vasile Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1992)