Cum îl vedem pe Eminescu astăzi

Despre Eminescu s-au scris tomuri întregi, deopotrivă cuvinte de laude şi de discreditare. Statutul literar al lui Eminescu a încetat să mai fie disputat. Influenţa asupra generaţiilor ce i-au urmat este de netăgăduit atât în cazul celor care i-au recunoscut valoarea, dar şi în cazul celor care i-au contestat-o, întrucât scrierile sale au constituit, şi pentru unii şi pentru ceilalţi, fulgere după care vin tunete răsunătoare. Este, cu siguranţă, cel mai cunoscut scriitor de către persoane din toate categoriile sociale şi cel mai bine reprezentat în manualele de limba şi literatura română. Greu de crezut că ar putea lipsi din biblioteca vreunui român un volum cu poeziile sale. Zilele naşterii şi a morţii sunt celebrate an de an de către literaţi, profesori şi elevi în şcoli, şi nu numai, numele său fiind înconjurat, de către mulţi dintre aceştia, cu cinste.

Există ceva însă ce face din acest scriitor un personaj controversat. După un secol în care poetul, contemplativul Eminescu a fost ridicat la rangul de Luceafăr al liricii româneşti, imaginea sa fiind într-atât de eterizată, încât a încetat să mai apară ca o persoană reală, în carne şi oase, s-a simţit, probabil, nevoia umanizării acestuia, punându-se la dispoziţia publicului larg imaginea unui Eminescu activ(ist), conectat la evenimentele din vremea sa, prin editarea corespondenţei şi publicisticii sale.

Cu toate acestea, graniţa dintre umanizare şi ceea ce, ulterior, s-a numit „demitizarea“ sa a fost foarte fină. Forţa angajată în încercarea de a-l demitiza pe Eminescu a vizat, cu precădere, ideile promovate în articolele sale, la fel de prost primite acum, ca şi la momentul în care au fost scrise. Tot această viziune a făcut ca o parte semnificativă a operei sale (neliterare) să cadă sub incidenţa cenzurii comuniste şi să rămână ascunsă cititorilor. Într-un anumit fel, această marginalizare a poetului din cauza concepţiilor sale politice a continuat post-mortem, indiferent de regimul politic.

Indiferent de natura şi culoarea discursului politic şi publicistic al lui Eminescu, virulenţa atacurilor împotriva sa dă de gândit. Pe de o parte, ea denotă faptul că ideile sale sunt considerate, în continuare, „periculoase“, idei în jurul cărora nu este dezirabilă adeziunea socială. Pe de altă parte, Eminescu pare să exercite încă autoritate, din moment ce se crede că, discreditându-l, se va zgudui un întreg bloc ideatic de la temeliile sale.

O regulă a analizei şi criticii oricărei opere spune că acest demers nu trebuie să ţină cont de viaţa personală şi moralitatea autorului ei. Presupoziţia este că nu suntem îndreptăţiţi să descalificăm produsul artistic, deşi creatorul pare să nu fi propovăduit în viaţa sa privată cele mai demne idei sau să fi luat cele mai corecte decizii. Existenţa cenzurii (oficializate sau nu, spontane sau comandate) în toate societăţile sau grupările artistice demonstrează, cu toate acestea, contrariul: ideologia unui autor este întotdeauna avută în vedere în momentul publicării. Acesta este unul dintre motivele pentru care, în perioada comunistă, lui Eminescu i s-a construit imaginea de geniu, fără doar şi poate, însă izolat de realitatea epocii sale - un poet fără seamăn, în principal al naturii şi al dragostei, un poet profund, a cărui viziune socială şi politică era decontextualizată şi recontextualizată pentru a se sincroniza cu cea oficială. Interesul actual subit pentru dosarul medical al lui Eminescu pune în lumină punctul de vedere din care sunt tratate, uneori, opera şi personalitatea poetului.

Demitizarea lui Eminescu pare să facă parte dintr-o mişcare mai largă, iconoclastă, a valorilor româneşti. Or, dacă este să vorbim de „brandul cultural românesc“, pe cine altcineva putem avea în vedere decât pe Eminescu, alături de unii domnitori medievali, Grigorescu, Brâncuşi, Enescu etc.? Aceasta, fără a pica în extrema venerării nefondate. Ideea nu este să devenim hiperprotectivi cu personalităţile româneşti, ascunzându-le defecte, absolvindu-i de responsabilitatea pentru unele decizii discutabile sau ignorând rolul pe care l-a avut contactul acestora cu spaţiul cultural occidental. Dar, cel puţin de dragul adevărului, este bine ca, înainte de a ne oferi singuri să lovim primii cu toporul la baza copacului, să ne asigurăm că el chiar este uscat.

Între lucrurile care nu se spun despre Eminescu este acela că în biblioteca sa se găseau cărţi ca: „Paza celor cinci simţuri“ a Sfântului Nicodim Aghioritul, tradusă de părinţii din şcoala de la Neamţ. Sau că a fost găsit un manuscris al „Luceafărului“ care avea ca motto: „La început a fost Cuvântul“. Destul de puţin cunoscută este lirica sa creştină, ea fiind inclusă în ultimele volume ale operelor sale complete, ca şi cum ar reprezenta o altă bizarerie a sa. De fapt, Eminescu era creştin, iar crezul său părea să fie acesta: „A Se sacrifica pe Sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci şde la Răstignireţ cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă. (...) Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune, după care să-şi modeleze caracterul şi faptele“ (M. Eminescu, Opere, vol. XII, ed. Academiei RSR, 1985, p. 135). Cunoscând aceste lucruri despre credinţa sa, poate n-ar trebui să ne mai mire elanul cu care încă este atacat.