„Cum pot să fie acestea?“

Unul dintre cele mai scurte paragrafe scripturistice citite în cadrul Sfintelor Liturghii este cel din Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Ioan III, 13-17). Dar concizia textului este compensată printr-o profunzime deosebită.

Dialogul cu Nicodim, de unde este extrasă pericopa, se poartă la un nivel foarte înalt. Nu avem nici o parabolă, nici o alegorie şi nici expresiile născute ce poartă pecetea preocupărilor cotidiene ale evreilor. Învăţatul fariseu este tratat cu exigenţă intelectuală, punându-i-se înainte taine inaccesibile concetăţenilor săi: Întruparea Fiului lui Dumnezeu, viaţa veşnică, Jertfa răscumpărătoare. Firesc pentru un învăţător şi un împlinitor al Legii vechi. Cu toate acestea, Nicodim nu se ridică la nivelul aşteptat de noi. Nu putem spune că pică testul, ci mai degrabă că avem descrisă o demonstraţie a limitelor omeneşti, chiar atunci când vorbim de o minte luminată, precum cea a acestui fariseu. Nicodim vine în secret la Mântuitorul, noaptea, pentru a se îmbogăţi sufleteşte. Nu are gândurile pe care ne-am obişnuit să le aflăm în descrierile evanghelice ale fariseilor, saducheilor sau cărturarilor. Aceia erau cârtitori, vicleni, absenţi spiritual în dialogurile cu Hristos. Nicodim vrea să afle, este interesat, este silitor în cele ziditoare de suflet. Numai că... nu poate. Nu poate pricepe cum este posibil să se nască omul din nou, nu pătrunde cu mintea necesitatea şi taina Botezului creştin. De aceea şi întreabă, precum un elev dornic să înţeleagă lecţia: "Cum pot să fie acestea?" (v. 9).

Convorbirea dintre Învăţătorul lumii şi un învăţător iudeu exprimă cum nu se poate mai bine limitele minţii omeneşti, fie ea şi peste nivelul mediu. Aţi observat că Domnul se adaptează în discursul Său puterii de înţelegere al auditoriului. A făcut-o mereu. Iată că şi acum ne predă această lecţie esenţială a propovăduirii evanghelice: înţelepciunea de a te adapta la cel ce te ascultă. Şi, în acelaşi context, mai este un aspect unde putem şi trebuie să fim dăscăliţi. Nicodim era un intelectual printre evrei şi, totuşi, nici măcar el nu a putut surprinde subtilităţile reliefate de Domnul. Altfel spus, cultura şi inteligenţa nu sunt suficiente în Biserică dacă ele nu sunt dublate de o deschidere către Adevăr, de o "foame şi sete după Dumnezeu". Iar atunci când dorinţa după Cel de Sus nu există, se întâmplă un blocaj. Omul, avântat şi invitat de biblioteca purtată permanent în sertarele minţii sale, se împiedică în pridvorul Bisericii şi devine neputincios în a mai păşi în casa lui Dumnezeu. Imediatul terestru, calculul rece şi statistic, evaluarea situaţiilor concrete de viaţă într-un mod "matematic" îi face pe mulţi să renunţe la a mai adresa întrebarea "Cum pot să fie acestea?" şi ies. Dacă se întorc? Dumnezeu ştie. Noi ştim doar că atitudinea lor nu poate fi condamnată. Deoarece chiar finalul pericopei din această duminică ne atenţionează că Hristos nu a venit să judece căderile noastre, ci să ne scape de toate slăbiciunile arătate în viaţă. Dar înainte de a privi spre intelectuali, să ne uităm spre noi înşine. Şi spre Sfânta Cruce, izbăvitoarea noastră şi simbolul posibilei noastre biruinţi personale. Deoarece până la actualizarea acestei potenţialităţi este nevoie de jertfă, eforturi şi perseverenţă. După modelul divin, "Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică".