Cum privesc sociologii consecinţele individualizării societăţii de azi asupra religiei

Este îndeobşte cunoscut faptul că, de-a lungul timpului, mulţi sociologi şi istorici au perceput relaţia dintre religie şi modernitate ca pe una tensionată. Cei mai mulţi dintre aceştia erau convinşi că pe măsură ce formele şi stilurile moderne de viaţă se vor răspândi, iar industrializarea, urbanizarea, creşterea bunăstării, ca şi pluralizarea şi individualizarea se vor impune, în mod automat semnificaţia socială a religiei şi Bisericii se va diminua, la fel cum concepţia religioasă despre lume va fi înlocuită de una seculară şi secularizantă.

Astăzi lucrurile stau altfel şi puţin invers, în sensul că numărul celor care împărtăşesc semnificaţia teoriei clasice a secularizării a scăzut simţitor. Ba mai mult decât atât, dincolo de această realitate incontestabilă a fenomenului secularizării în societatea modernă, se vorbeşte în egală măsură de „desecularizare“, aşa cum o face P. L. Berger, o noţiune care vine în totală contradicţie cu supoziţiile sale anterioare privind viitorul religiei (vezi P. L. Berger (Ed.), The Desecularization of the World. Resurgent Religion and World Politics, Washington D.C., 1999). Pe aceeaşi linie se înscriu, de asemenea, şi alţi analişti de primă mână, precum M. Horx, care vorbeşte de o „respiritualizare“ a lumii (M. Horx, Trendbuch, Bd. I, Der erste grosse deutsche Trendreport, München, 1993), José Casanova, care aduce în discuţie conceptul de „deprivatizare“ a religiei (J. Casanova, Public Religions in the Modern World, Chicago, 1994); şi mai departe, de pildă, Martin Riesebrodt care sugerează ipoteza „reîntoarcerii religiilor“ (M. Riesebrodt, Die Rückkehr der Religionen: Fundamentalismus und der „Kampf der Kulturen“, München, 2000) sau a „reîntoarcerii zeilor“, aşa cum se exprimă F. W. Graf, într-o lucrare care poartă tocmai acest titlu (vezi F. W. Graf, Die Wiederkehr der Götter. Religion in der modernen Kultur, München, 2004). În număr crescând, sociologi şi istorici acceptă ideea că religia îşi lasă amprenta asupra societăţii moderne, că religia nu este incompatibilă cu modernitatea, ba chiar se poate constitui, în multe privinţe, într-un izvor al modernităţii.

Consecinţele procesului individualizării asupra religiei

Şi totuşi, dincolo de aceste interpretări ale teoriei secularizării, un lucru este cert, şi anume că astăzi, mai mult ca oricând, trăim într-o societate tot mai individualizată şi pluralizată sub toate aspectele. Spre deosebire de societăţile premoderne, în societatea de azi este tot mai greu de stabilit, în funcţie de origine şi mediul în care trăieşte, ceea ce cineva gândeşte, simte sau crede (vezi U. Beck, „Jenseits von Stand und Klasse? Soziale Ungleichheit, gesellschaftliche Individualisierung stendenzen und die Entstehung neuer sozialer Formationen und Identitäten“, în Soziale Welt, Sonderband 2, 1983, pp. 35-74; idem, Risikogesellschaft. Auf dem Weg in eine andere Moderne, Frankfurt a. M., 1986). Din ce în ce mai mult, omul de astăzi îşi impune singur propriul stil de viaţă, îşi creează statutul social şi îşi conturează propriile convingeri, emancipându-se de orice condiţii contextuale, indiferent de natura lor.

Consecinţele procesului individualizării asupra religiei constau, în primul rând, în faptul că individul se simte mai puţin sprijinit în orientările şi activităţile sale religioase decât în societăţile premoderne, motiv pentru care concepţia şi practicile sale religioase devin cu mult mai permisive. Astfel, se observă cum în contextul acestui proces de individualizare structurală a societăţii, individul are posibilitatea de a se manifesta religios într-un mod cu totul deosebit, fără ca religiozitatea sa să mai fie dependentă de instituţiile religioase tradiţionale (vezi D. Hervieu-Leger, Pilger und Konvertiten. Religion in Bewegung, Würzburg, 2004; P. Heelas, L. Woodhead, The Spiritual Revolution. Why Religion Is Giving Way to Spirituality, Oxford, 2005); mai ales în condiţiile postmodernităţii, religiozitatea îşi pierde veşmântul ei convenţional şi se exprimă în ceea ce priveşte credinţa şi practicile tradiţionale într-un mod cu totul liber. Însă, acolo unde angajamentul religios, subliniază sociologii, nu mai ţine strict de cutumă, de tradiţie, creşte şi probabilitatea ca individul să se angajeze şi să se exprime mai pregnant. Acum se poate vorbi realmente de credinţă, fiindcă în societăţile premoderne credinciosul ca individ participa pur şi simplu la un consens împărtăşit colectiv, fără a fi obligat să dovedească plauzibilitatea acestuia. De aceea, nu întâmplător, anumiţi sociologi ai religiilor pornesc în demersul lor de la premisa că formele sociale instituţionalizate ale religiosului şi religiozitatea individualizată se poziţionează una faţă de cealaltă într-o relaţie invers proporţională (vezi G. Davie, Europe. The Exceptional Case. Parameters of Faith in the Modern World, London, 2002, p. 8).

Strâns legată de individualizarea societăţii moderne este, în mod clar, pluralizarea orientărilor şi identităţilor culturale. Fireşte, procesul modernizării se caracterizează şi prin tendinţele de globalizare, ca şi printr-o standardizare a valorilor culturale. Totuşi, diversificarea apartenenţelor etnice, a orientărilor culturale şi identităţilor religioase, secondate de concurenţa între ele rezultată de aici, par să rămână dominante. În acelaşi timp, pluralizarea culturală şi religioasă implică automat o relativizare a criteriilor proprii de evaluare. Mai mult decât atât, într-o atare perspectivă, nici o comunitate religioasă nu mai poate emite pretenţia, decât într-o formă pur subiectivă, că deţine adevărul absolut. Adevărurile de credinţă şi ritualurile proprii nu mai sunt înglobate într-un sistem sau structură plauzibilă generală, ci trebuie să încerce să se impună sub presiunea altor mărturii şi practici religioase. Bineînţeles, într-o asemenea situaţie, este posibil să se valideze şi o altă ipoteză susţinută de sociologi, şi anume că „vitalitatea religioasă“ capătă un caracter tot mai pronunţat, cu cât „piaţa religioasă“ este mai diversă (cf. L. Iannaccone, „The Consequences of Religious Market Structure. Adam Smith and the Economics of Religion“, în Rationality and Society, 3, 1991, pp. 156-177; idem, „Religious Market and the Economics of Religion“, în Social Compass, 39, 1992, pp. 123-131).

Individualizarea stimulează apariţia unor noi forme de religie

Desigur, analiza făcută de sociologi pe tema de faţă este una foarte complexă şi foarte controversată, ţinând seama de concluziile exprimate, dintre care unele sunt foarte contradictorii. Câteva dintre ele, însă, merită o atenţie deosebită mai ales din partea noastră, a teologilor, care, din păcate, folosim foarte puţin sau chiar deloc instrumente ştiinţifice de analiză sociologică a fenomenului religios, riscând de foarte multe ori ca opiniile exprimate să nu aibă nici o acoperire în realitate.

În primul rând, reţinem că procesul de individualizare a societăţii moderne a condus în Europa Occidentală cel puţin în ultimele 4-5 decenii, la o diminuare a rolului credinţei şi practicilor religioase în viaţa omului. Totodată, individualizarea stimulează apariţia unor noi forme de religie, de cele mai multe ori dezinstituţionalizată, sincretistă şi difuză. Conform unor studii elaborate în mai multe ţări, e vorba de o religiozitate neconvenţională, în afara Bisericii, care nu are nimic de a face cu faptul dacă un copil, de pildă, a primit o anume educaţie religioasă în familie sau nu (vezi O. Müller, „Religiosity in Central and Eastern Europe. Results from the PCE Study“, în: D. M. Jerolimov, S. Zrinš?ak şi I. Borowik (Eds.), Religion and Patterns of Social Transformation, Zagreb, 2004, p. 73).

Nu în ultimul rând, pluralizarea religioasă şi culturală, care a condus în toate ţările occidentale, încă de prin anii â60 ai secolului trecut, la o diversitate tot mai mare a identităţilor religioase şi culturale, n-a sporit nivelul vieţii religioase, ba dimpotrivă l-a diminuat (cf. M. Chaves, P. S. Gorski, „Religious Pluralism and Religious Participation“, în Annual Review of Sociology, 27, 2001, pp. 261-281). În acelaşi timp, însă, trebuie reţinut că, nu de puţine ori, angajamentul religios, implicarea şi solidaritatea sunt trăsături cu mult mai prezente în comunităţile religioase minoritare decât în cele majoritare. Chiar dacă, în general, efectele individualizării şi pluralizării societăţii de azi sunt predominant negative, există şi efecte pozitive.