Cum reacţionăm la cuvinte?

Sfânta Scriptură ne spune că mai bun este cuvântul decât un dar, iar Sfântul Ioan Gură de Aur întăreşte spusa prin afirmaţia că „adeseori un cuvânt de folos îl îndestulează pe cel nevoiaş mai mult decât darul, fiindcă nu numai potoleşte foamea, ci mântuieşte de moarte“ (Omilia 41 la Facere).

Însă, tot în Sfânta Scriptură citim că limba este foc, iar dacă o lăsăm, aprinde codrul indiferent de cât de falnici îi sunt copacii. Chiar Mântuitorul ne avertizează că „pentru fiecare cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii (Mt. 12, 36). Aceste două exemple pot părea contradictorii, dar ele nu fac decât să ilustreze două modalităţi diferite de abordare.

Prin cuvânt putem distruge sau îl putem naşte din nou pe aproapele nostru cerându-ne iertare. Având în vedere capacitatea distructivă a cuvintelor (pentru că ele vin din inimă), majoritatea Sfinţilor Părinţi au recomandat tăcerea. Echilibrul e un deziderat al tuturor în interacţiunea cu aproapele. Asaltaţi de informaţii şi cu tot felul de scenarii privitoare la cum echilibrul dintre vorbire şi tăcere ar trebui să se manifeste, ne aflăm adesea confuzi, pentru că, în aceeaşi măsură, atât un cuvânt rostit, cât şi unul tăinuit pot duce la regret. În faţa atâtor sfaturi privind căile prin care putem şti cu siguranţă cum să reacţionăm când suntem abordaţi pentru a purta o discuţie, ne aflăm vulnerabili pentru că nu putem determina cu precizie ce efect vor avea cele spuse de noi. De aceea e nevoie de un exemplu concret, unul care să nu lase loc de interpretări.

În Pateric se povesteşte cum avva Anuv împreună cu alţi fraţi au fost nevoiţi să rămână pentru câteva zile într-un templu idolesc. Avva le-a propus fraţilor să nu se vadă unul cu altul timp de o săptămână. Într-una din aceste zile, avva Pimen l-a văzut pe avva Anuv că arunca cu pietre în obrazul idolului şi după aceea îi făcea metanie. Surprins peste măsură, avva Pimen l-a întrebat de ce a făcut aceasta.

„Când m-aţi văzut că am aruncat cu pietre în obrazul idolului, nu cumva acesta a grăit, ori s-a mâniat?“ - a întrebat la rândul lui Anuv. „Iar dacă îi făceam metanie, nu cumva s-a tulburat şi a zis: Nu te iert?“ - a continuat el. Avva Pimen, răspunzând că nu, a înţeles că pentru buna împreună-vieţuire a fraţilor, toţi ar trebui să fie precum idolul, care, deşi a fost ocărât, nu s-a răzbunat, iar dacă a fost slăvit prin metanie, nu s-a umplut de mândrie.

Apoftegma se încheie asigurându-ne că şi-au petrecut vremea împreună în odihnă şi pace. Să ne ajute Domnul să fie astfel şi cu noi! (Paul Negoiţă)