Cum să fii creştin la locul de muncă?

▲ „Se ştie, e mult mai simplu să fii moralizator decât să fii trăitor cu adevărat“ ▲

S-o recunosc deschis, răspunsul exact la această întrebare mi-ar plăcea să-l ştiu şi eu.

Apoi, v-aş invita să cădem de acord ca prin denominativul creştin să înţelegem mai mult decât apartenenţa „soft“ - concretizată în vizite scurte, cel mult bianuale, fără obligaţii - la Biserică.

Teoretic, ar trebui să fie foarte simplu „să fii creştin la locul de muncă“: trăim într-o ţară majoritar creştină, majoritar ortodoxă. Întrebarea din titlu pare a fi o falsă problemă, dar, din păcate, nu este. Avem la dispoziţie atâtea modele: Hristos, Maica Domnului, Sfinţii Apostoli, sfinţii din toate timpurile. Enumerarea aceasta parcă-parcă mai aduce o rază de lumină...

Despre cum ar fi fost Mântuitorul... „creştin la locul de muncă“, ne putem face o părere imaginându-ne cum Dumnezeu-Întrupat cioplea lemnul, sub ascultarea şi îndrumarea bătrânului Iosif.

Şi exemplul Maicii Domnului ar putea lămuri oarecum lucrurile, din felul cum - ştim sigur - ea şi-a dedicat fecioria, tinereţea şi întreaga viaţă lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp - ne imaginăm - se trezea dimineaţă de dimineaţă, ca orice alt om, muncea toată ziua pentru cele necesare vieţii, iar seara îi mulţumea Domnului „pentru toate câte ne-a dat nouă“.

Trebuie să ne amintim şi de Sfântul Apostol Pavel care, pe lângă evanghelizare, ştia să împletească şi stofe pentru corturi. Cum era să fii „apostol“ în acele momente?

În fine, referindu-ne la biografia oricărui sfânt din calendarul nostru, observăm că, înainte de a străluci întru sfinţenie, au profesat şi maniera cea mai potrivită de a fi „creştini la locul de muncă“, adică în contextul social al timpului în care au trăit. Ştiu, nu ne putem noi măsura cu sfinţii, dar măcar să ne inspirăm din „isprăvile“ lor, se poate.

Rămâne însă problema: cum poate fi creştin cel care bate cu ciocanul, cel care conduce maşina, cel care predă de la catedră, cel care stă 8 ore pe zi în faţa computerului?

În mod clar, e o problemă care ţine mai mult de interior şi ceva mai puţin de exterior. Cum interiorul ne aparţine, acesta poate să rămână permanent şi iremediabil creştin. În exterior... e mai complicat, pentru că nimeni nu te angajează pentru că te comporţi creştineşte la serviciu, ci pentru competenţele profesionale. Dar chiar şi aşa, oriunde în lumea civilizată, decenţa, conştiinciozitatea, politeţea, respectarea cuvântului dat, spiritul de echipă sunt apreciate. Şi orice creştin autentic ştie că toate acestea nu sunt (cum cred unii) mijloace de păcălire şi de atragere a simpatiei, ci manifestări naturale ale sufletului care vrea să trăiască în Adevăr. Fără să vrem, iată, am descoperit că a te comporta creştineşte la serviciu este şi util.

Dar exprimarea orientărilor şi preocupărilor noastre sufleteşti, într-un anumit grup, se poate face şi explicit. De pildă, în cazul cuiva care vrea să-i „anunţe“ pe cei din jur că el trăieşte ortodox, prin purtarea îmbrăcămintei de culoare închisă, a fustei foarte lungi, a baticului, a bărbii, a metaniilor afişate ostentativ la încheietura mâinii, a icoanei setate ca fundal pe ecranul computerului, a iconiţelor afişate peste tot pe birou etc. Totuşi, cred că unele din elementele de mai sus, deşi clasificate de unii în zona bigotismului, reprezintă o opţiune personală lăudabilă. Mă îndoiesc, însă, că ar avea întotdeauna şi „potenţial“ cu adevărat misionar. Poate că toate acestea vorbesc despre o anumită intensitate a trăirii interioare, însă mesajul nu este „decodificat“ decât de cei care îşi orientează viaţa după aceleaşi principii. Ceilalţi, din păcate, pufnesc în râs. Cel puţin, la o primă vedere. …Şi cu ei ce facem?

„Prea puţin ne pasă“, ar putea zice cineva. Numai că, în cazul acesta, reformulăm întrebarea din titlu: de ce să ne purtăm creştineşte la serviciu? Răspunsul, în nici un caz, nu trebuie să fie egoist, pentru că nu e vorba despre cum ne păstrăm noi puri la serviciu, ci despre cum facem să strălucească lumina lui Hristos, atât cât se poate, într-un mediu şi într-un spaţiu unde oamenii se adună pentru un scop eminamente pragmatic şi pecuniar. Şi-apoi, se ştie, e mult mai simplu să fii moralizator - chiar şi prin vestimentaţie, atitudine - decât să fii trăitor cu adevărat.

Închei cu vorba celebră a Sfântului Serafim de Sarov: „Mântuieşte-te pe tine şi mii în jurul tău se vor mântui“. Interesant în această regulă e că reciproca nu funcţionează, iar grija faţă de sufletul propriu este, de această dată, cu totul altceva decât un banal gest egoist.

Cam asta ne-ar trebui şi nouă în relaţia cu colegii de serviciu.