Cum se vede binele la televizor

▲ Nu e de nici un folos, se pare, pentru ţară, să fii deştept ▲

Văd tot mai mulţi oameni preocupaţi de soarta altora şi acesta e lucru foarte bun. Contează însă şi substratul cu care este făcut acest bine.

O statistică dată recent publicităţii arată că, în România, avem 350.000 de oameni bolnavi de cancer. Vedete media apar la TV purtând discuţii pe tema relei voinţe a Ministerului Sănătăţii în a vira fondurile necesare unor vaccinuri care-l previn. Legat de aceasta, surprinde modul atât de simplist de a pune problema prevenirii cancerului de col uterin, de exemplu. O respectabilă doamnă a micului ecran, cu mare succes în strângerea banilor necesari în astfel de cauze nobile, spunea ce sume ar trebui pentru a fi vaccinaţi tinerii de până în 13 ani pentru a fi imuni la maladia care se transmite doar prin contact sexual. Nimic şocant aici, ci mai degrabă o grijă deosebită faţă de soarta semenilor. Însă faptul că doamna respectivă accentua că 13 ani e vârsta la care preadolescenţii noştri îşi încep viaţa sexuală arată în ce declin se află societatea noastră aşa-zis creştin-ortodoxă, dar şi „moralitatea“ fără legătură cu creştinismul a vedetei în cauză. O soluţionare creştină pentru prevenirea îmbolnăvirii cu virusul ce aduce cancer uterin ar fi curăţia, cuminţenia, viaţa de cuplu cu binecuvântarea Bisericii. Da, ştiu că asta stârneşte râsete în rândul oamenilor emancipaţi, însă decât să le dăm copiilor un antidot pentru boala care se ia în chiar timpul păcătuirii, e mult mai firesc să le spunem că boala este, de cele mai multe ori, urmarea păcatului.

Tot în categoria „bine pentru semeni“ intră şi recenta decorare de către preşedintele ţării a câtorva sute de sportivi. Nu putem decât să tragem concluzia că în România nu e mare lucru să faci ceva valoros, să descoperi vreo metodă nouă de vindecare a unei maladii incurabile, să găseşti soluţii pentru binele public, noi teorii în fizică, genetică sau altă disciplină. Nu e de nici un folos, se pare, pentru ţară să fii deştept. Trebuie să dai bine cu şutul în minge, să faci circ pe stadioane. Ce electorat ar putea aduce, spre exemplu, admiratorii unor scriitori de generaţie tânără, dacă ar fi premiaţi? Mai bine, ca să nu dea chiar aşa rău la public, pe omul de litere îl premiază ţara, prin aleşii ei, abia la vârste venerabile sau, şi mai rău, post-mortem. Tot e bine, din punct de vedere duhovnicesc, sărutul morţii nu-l mai poate face pe laureat să cadă în patima mândriei. Iar banii îi folosim în scopuri mult mai productive. Îmi şi imaginez ce emulaţie culturală se poate stârni în jurul unui dribling al fotbalistului care îl citeşte pe Dostoievski, ce uimitoare străluciri ale minţii va avea patria mai târziu. Prin urmare, trăiască regele fotbal!

Vedeţi, toate acestea le-am aflat de la televizor, în doar câteva minute de raid cu telecomanda.

Printre bune şi rele, tot la TV l-am văzut pe inegalabilul Sergiu Nicolaescu, care a spus ceva deosebit de impresionant. După operaţiile pe creier suferite recent şi în urma cărora a scăpat cu viaţă, a trebui să înveţe efectiv să vorbească şi să meargă din nou. Ca un copil de un an. Doar memoria îi rămăsese neafectată. Şi acolo, în subconştient, îi răsuna un cântec pe care, tot repetându-l, a învăţat şi să vorbească. Era „Deşteaptă-te, române!“. O mărturisire fantastică despre revenirea la viaţă a regizorului care şi-a numit recentul film, înainte de a şti că se va îmbolnăvi atât de rău, „Supravieţuitorul“. Poate n-ar fi rău ca noi, ca popor ce ne numim creştin, să înlocuim uneori cuvintele imnuri. „Deşteaptă-te, creştine!“. Pentru supravieţuire este foarte importantă vieţuirea.