Curajosul predicator de la Rohia

Părintele Nicolae Steinhardt a ales calea martiriului spre a ajunge la Hristos. Nu i-a fost dată, dar, ca şi nouă, celor ce suntem născuţi în familii de creştini şi botezaţi de mici.

Ne şi spunea, de altfel, uneori: „Voi care v-aţi născut creştini sunteţi fiii împărăţiei. Nu vă puteţi da seama ce dramă este viaţa fără Hristos. Mai ales pentru cei ce caută şi nu găsesc calea. Iar dacă pe unii dintre ei Hristos îi cheamă şi-i primeşte printre ai Săi, i-a salvat de la naufragiu. Naufragiul unei vieţi fără sens, o viaţă fără nădejdea Învierii, care ne vine prin Hristos, este un coşmar“.

După ce a îmbrăcat haina monahală, ca adevărat mărturisitor şi nu unul obişnuit pe care şi-l formează orice Biserică, ci unul convertit de la mozaism la creştinism, pentru că avea multe de spus cum nu putea şi nici n-ar fi avut tăria s-o facă altcineva, mănăstirea i-a oferit amvonul pentru a se adresa credincioşilor care cercetau acest lăcaş sfânt în număr foarte mare. Nu a fost uşor. Tocmai pentru că nimeni nu şi-ar fi putut permite să îi dea indicaţii cum şi ce să vorbească pentru că în probleme teologice era extrem de pregătit. Doamne fereşte să-l cenzureze cumva!

Astfel, de la amvonul modest al Mănăstirii Rohia, şi-a rostit celebrele cuvântări care s-au publicat postum sub titlul „Dăruind vei dobândi“. A dăruit aceste cuvinte - adevărate eseuri religioase - credincioşilor, nădăjduind să dobândească şi el de la Hristos dreptul de a intra la nunta Fiului de împărat.

Temele predilecte erau: curajul de a mărturisi adevărul cu orice preţ, deoarece Hristos nu-i iubeşte pe fricoşi şi, de altfel, un creştin fricos nu este un creştin adevărat; bucuria de a fi creştin şi calea suferinţei acestei vieţi liber aleasă, căci creştinismul spunea el „nu este ceva la îndemâna oricui, nu este o viaţă dusă fără griji, nu este divertisment, nu este glumă, nu este distracţie. Dimpotrivă, este cruce, patimi, spini, cuie, sânge, răstignire, moarte. Toate acestea sunt urmate însă de înviere. Învierea este certitudine că «Dacă Hristos a înviat, vom învia şi noi» (1 Cor. 15)“.

O altă temă adesea dezbătută era mărinimia Mântuitorului, nobleţea cu care intra în societatea celor păcătoşi fără teamă de criticile duşmanilor Săi, care, de altfel, L-au acuzat că petrece în societatea vameşilor şi păcătoşilor. În paralel, în cuvântări, părintele Nicolae biciuia fariseismul şi fandoseala de ieri şi de azi.

„Să scrii mai mult şi mai bine!“

Eram prin 1985 când se instalase o cruntă penurie de orice, dar cel mai umilitor lucru pentru bietul popor român era că trebuia să stea la coadă la pâine.

Îmi amintesc foarte bine că în una din cuvântări s-a dezlănţuit, vorbind la Duminica înmulţirii pâinilor, „Hristos a săturat mulţimile înfometate cu pâine, iată că pâinea este un dar al lui Dumnezeu şi este un dat omului. Este sursa existenţei sale. Or, vedem că în jurul nostru pâinea este foarte puţină sau deloc. Ce atitudine să avem noi ca şi creştini? Ei bine, când cineva îmi ia mie personal dreptul la pâine sau pâinea de la gură, am datoria să rabd. Să iert. Să trec cu vederea. Dar când cineva îi ia pâinea semenului meu. fratelui meu, lăsându-l flămând, atunci nu mai am dreptul să tac. Am datoria sa iau atitudine. Trebuie să strig să i se dea pâine fratelui meu. Indiferenţa, frica şi laşitatea nu au ce căuta în viaţa creştinului“. Acestea erau săgeţi, sau mai bine zis fulgere trimise regimului care umilea poporul român.

Cred că nu mi-ar ierta-o niciodată dacă aş uita să amintesc bucuria cu care se îndrepta spre clopotniţă, în fiecare zi la ora 12 fix, pentru a trage clopotul. Şi dacă cineva ar fi îndrăznit să i-o ia înainte, cred că iar fi trebuit zile multe să facă canonul ce l-ar fi primit. Dar n-a îndrăznit nici un frate să-l supere, furându-i bucuria de a fi şi clopotar, o sarcină pe care şi-o luase de altfel singur şi o trata cât se poate de serios.

Între bibliotecă şi slujbele zilnice îşi făcea timp să scrie, căci avea o poruncă de la episcopul Justinian pe care îl întrebase după tunderea în monahism: „Preasfinţite, mai am voie să scriu ca monah? La care episcopul i-a răspuns. Nu! N-ai voie să scrii ca până acum! Să scrii mai mult şi mai bine!“ Lucru de care s-a bucurat extrem de mult şi a pregătit în timp apariţia mai multor volume.

„Fraţii din mănăstire nu mă salută. Nu-mi dau nici o importanţă“

Părintele Nicolae a avut şi ispite, unele din ele legate de sensibilitatea lui la buna cuviinţă şi ţinuta civilizată. Era de altfel format într-un astfel de mediu.

Eram stareţ al mănăstirii în 1988 şi mă găseam la biroul de lucru unde întocmeam un raport de activitate anual pe care urma să-l înaintez Sfintei Arhiepiscopii a Clujului, de care depindea canonic Mănăstirea Rohia la data respectivă.

Aud un ciocănit la uşă. Răspund. Şi mă trezesc faţă-n fată cu părintele Nicolae. Noi eram destul de apropiaţi, aş putea să spun că ţinea la mine, aşa după cum şi eu îl preţuiam şi-mi dădeam seama ce înseamnă să ţi se acorde prietenia unui astfel de om. Sinceritatea lui nu putea fi pusă la îndoială.

De data aceasta era transfigurat. Cu faţa extrem de crispată şi sufletul profund tulburat. Nu-l mai văzusem aşa.

Imediat mi-am dat seama că este vorba de o ispită curat monahală. L-am rugat să ne aşezam. M-a ascultat, dar imediat după aceea mi-a spus: „Părinte Iustin, plec!“ „Unde plecaţi, l-am întrebat?“ „Plec la Bucureşti.“ „De ce plecaţi, părinte Nicolae?“ „Pentru că simt că sunt o povară. Pentru că mi se pare că sunt în plus. Pentru că mi se pare că deranjez chiar.“

„Dar cine v-a dat a înţelege acest lucru?“, îl întreb eu.

„Fraţii! Fraţii din mănăstire. Nu mă salută. Nu-mi dau nici o importanţă.“

Imediat mi-am dat seama ca este vorba de o subtilă cursă diavolească pe care i-o întinde pentru a-l scoate din mănăstire, îmi era foarte greu ca eu, cu puţinul meu capital de experienţă (eram de la 14 ani în mănăstire şi aveam către 30 de ani), să-i dau sfaturi unui om ca părintele Nicolae. Mi-am luat inima în dinţi şi am început să-mi construiesc strategia pentru a demonta cursa diavolului.

Primul lucru a fost acela pe care l-a folosit Ava din Pateric atunci când ucenicul se ruşina a-i mărturisi păcatele. Ava i-a spus: „Nu te ruşina; şi eu am aceleaşi păcate. Hai ! Mărturiseşte-le.“

Oarecum asemănătoare este şi strategia mea.

„Nici pe mine nu mă salută. Părinte Nicolae, i-am spus eu. Şi eu fiind stareţ, dacă ei n-o fac din iubire, ar trebui s-o facă din respect faţă de regulamentul vieţii monahale. Dar ce să facem, părinte Nicolae? Sunt copii simpli, din familii ţărăneşti. Nimeni nu s-a ocupat de ei să le facă educaţie. Aşa că trebuie să avem răbdare cu ei. Mai mult, trebuie săi formăm, să-i instruim. Şi acest lucru durează. Pentru că este foarte uşor să zideşti case, biserici chiar, mai greu este să zideşti caractere, oameni, obşti monahale.

A căzut pe gânduri. M-a ascultat însă cu multă atenţie. Dar nu mi-a dat nici un răspuns. Am trecut apoi la o altă problemă, de suflet, şi făcând apel la conştiinţa lui de monah care era o certitudine, am continuat. Dar, părinte Nicolae, ce se întâmplă cu crucea care v-aţi pregătit-o să vă fie aşezată la cap, atunci când Domnul vă va chema la Sine? În acel moment, două lacrimi mari i-au ţâşnit din ochi şi au coborât în jos pe obraz, ascunzându-se repede în barba-i deasă. „Da. Ai dreptate, părinte Iustin. Nu pot pleca. Trebuie să renunţ. Am metania la mănăstirea aceasta. M-am călugărit aici, iubesc atât de mult locul acesta şi pe oamenii acestui ţinut“.

Aşa a rămas statornic în iubirea faţă de Rohia şi obştea ei, cu bunele şi mai puţin bunele începutului de obşte.

În 1989 ne-a părăsit. L-a chemat Hristos la Sine.

Se odihneşte însă în cimitirul mănăstirii Rohia, aşa cum a voit Dumnezeu. Osemintele lui de mărturisitor al dreptei credinţe stau alături de cele al cuvioşilor părinţi care au vieţuit în această mănăstire, întru aşteptarea învierii celui de obşte.