Curajul

Curajul este una dintre cele mai specifice virtuți creștine. Are alte nuanțe și accente decât curajul în direcția căruia erau educați spartanii, dar, totuși, nimic nu este mai străin de un creștin decât lașitatea, smior­căiala, vocea catifelată mieros și blândețea flască.

Nimeni nu cred că a făcut apologia curajului creștin într-o manieră mai luminoasă, mai caldă și mai convingătoare decât a reușit Nicolae Steinhardt. Un om de o mare delicatețe și fragilitate fizică, dublat de o osatură morală ire­pro­șabilă. În Jurnalul fericirii, Steinhardt repetă în mai multe rânduri că nu virtutea este opusul păcatului, ci libertatea. Păcatul, așa­dar, îți anulează pas cu pas libertatea. Iar calea pentru obținerea li­bertății este curajul, care se reduce în cele din urmă la curajul în fața morții. Toate lașitățile noas­tre de zi cu zi decurg din incapacitatea de a rezista în fața terorii pe care o exercită moartea.

În fața tuturor micimilor, a fricilor și a anxietăților fiecărei gene­rații (inclusiv cele excesiv protejate, debilitate din cauza vieții trăite în iluzii) se aud cuvintele lui Hristos: „Îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Aici se naște curajul de a înfrunta fiecare zi în parte, cu toată uzura și oboseala ei. De aici puterea de a înainta fără a te plânge, a murmura sau a te lamenta. Fără a aștepta milă sau laudă. Fără a te compara cu nimeni vreodată. Fiecare om este unic înaintea Domnului și vrednic de a fi prețuit.

Curajul este necesar și pentru a pune în practică virtutea nejudecării, atât de prețuită de vechii părinți, care au luat în serios tulburătoarele cuvinte ale Domnului din Evanghelia după Matei: Nu judecați, ca să nu fiți judecați.

Legătura dintre curaj și nejudecare este limpede, evidențiată într-una din apoftegmele despre avva Visarion, din colecția alfabetică a Patericului egiptean.

„Un frate care a păcătuit a fost dat afară din biserică de către preot. Avva Visarion s-a sculat și a ieșit și el afară, zicând: Și eu sunt păcătos.”¹

Cuvintele bătrânului nu sunt bravadă, nu e gestul adolescentin al cuiva care vrea să se remarce haiducește, punând în discuție rânduiala încetățenită. E de ajuns să citești seria de apoftegme despre bătrânul Visarion pentru a vedea un om de o smerenie ultimă, totală, dublată de o harismă a facerii de minuni fără egal între părinții deșertului.

Oamenii sunt adesea cruzi și inconștienți. În grupuri tind să se asocieze cu cei mai puternici, în defavoarea celor slabi. Nu doar puii de găină îl ciugulesc pe cel rănit până îl ucid, de multe ori și noi facem asta cu frenezie. Se întâmplă nu doar pentru că îi judecăm pe ceilalți, ci și pentru că nu suntem în stare să ne îndreptăm atenția cu pocăință asupra noastră. Avva Visarion, în clipa în care vede că un frate este dat afară, nu contestă dreptatea acelui act, ci poate să și-l asume. E solidar cu cel căzut, fără să îl judece. De multe ori, asemenea gesturi pot fi salvatoare.

Notă:

1. Visarion 7. Vezi comentariul la această apoftegmă în Paul Siladi, Oraşul-deşert: reflecţii citadine despre Părinţii pustiei, Trinitas, Bucureşti, 2018, pp. 265–267.