Curajul de a spune „nu“

Multora dintre noi ne lipseşte uneori curajul de a spune politicos şi răspicat „nu“. Acest fapt implică o lipsă cronică de consistenţă a multor „da“ rostiţi cu jumătate de gură. Aşa ar putea fi sintetizată experienţa unui amic implicat de curând într-o campanie de strângere de fonduri pentru un grup de copii orfani.

„Bună ziua! Reprezentăm o asociaţie de studenţi care îşi propune să ofere un mic ajutor unor copii orfani. Puteţi să ne ajutaţi cu o donaţie?“

„Daâ, din păcate, firma noastră a epuizat bugetul pentru donaţii şi sponsorizări... dar... iniţiativa dumneavoastră este lăudabilă şi o să căutăm o soluţie... lăsaţi un număr de telefon şi vă contactăm noi!“ După o serie de astfel de răspunsuri, entuziastul voluntar deja îşi vedea parte din contribuţia sa la strângerea de fonduri rezolvată. Nefiind obişnuit cu politeţea de ocazie a interlocutorilor, a început să aştepte răspunsurile promise. Încă un rând de telefoane i-a confirmat cu mai multă convingere preocuparea interlocutorilor de a se implica în campanie, numai că majoritatea celor solicitaţi nu au mai dat nici un semn până astăzi.

Acelaşi şablon de răspuns bun-de-nimic, dar neapărat amabil şi promiţător, poate îmbrăca formulări dintre cele mai sofisticate, în funcţie de specificul situaţiei. Interviurile pentru obţinerea unui loc de muncă se termină aproape invariabil cu formula ritualică: „Avem CV-ul dumneavoastră şi numărul de telefon. Vă contactăm noi!“. O simplă întrebare în legătură cu un produs anume, adresată unei vânzătoare, ne va aduce informaţii despre alte trei produse la fel de bune, înainte de a afla că ceea ce ne interesează, de fapt, nu există.

Considerată a fi o strategie de evitare sau minimizare a conflictelor, politeţea a devenit, în ultima jumătate de secol, un subiect de interes pentru socio-lingvişti, care încearcă o descriere a acestui concept din perspectiva originii şi a formelor sale de manifestare. Deşi este un fenomen universal, politeţea diferă, ca modalităţi de expresie, în funcţie de specificul cultural, distanţa socială sau relaţia de putere dintre vorbitor şi ascultător. Cercetători ca Penelope Brown şi Steven Levinson (1987) identifică principiul de bază al politeţii în nevoia de a cultiva şi păstra o anumită imagine de sine în raport cu ceilalţi. În acest context, nevoia de promovare a propriei imagini poate lua forme pozitive, concretizate în dorinţa de a fi plăcut şi apreciat, sau negative, exprimate în dorinţa de autonomie şi detaşare faţă de ceilalţi. Mai concret, exemplele de politeţe negativă, conform clasificării celor doi cercetători, au menirea de a „îndulci“ oarecum anumite mesaje care, prin conţinutul lor, ar putea determina apariţia unui conflict sau o întrerupere subită a comunicării între două părţi.

În această ultimă categorie s-ar putea încadra, probabil, şi răspunsurile primite de voluntarul bine intenţionat, cu condiţia să fi fost totuşi formulate într-o formă câtuşi de puţin clară. Un „nu“ spus chiar şi într-o formă voalată ar fi fost un indiciu suficient pentru ca tânărul cu pricina să caute alternative sau pur şi simplu să comunice mai departe că nu poate duce la bun sfârşit acţiunea. Numai că incapacitatea interlocutorilor de a da un răspuns neplăcut, dar util, a depăşit zona formelor de manifestare a politeţii, plasându-se, mai degrabă, în cea a neglijenţei.

Astfel de situaţii sunt familiare, cred, multora dintre noi şi nu numai din perspectiva celor păgubiţi sau „duşi cu vorba“. De câte ori nu am fost solicitaţi să facem cuiva un serviciu, dar n-am avut tăria să spunem la timpul oportun că ne pare rău, dar, dintr-un motiv oarecare, nu putem. Cineva, probabil, şi-a pus încrederea în noi, care am şi uitat despre ce este vorba, ca să constatăm, după mult timp, că acea persoană ne priveşte altfel... Şi, ca o ironie, în tot acest timp, ne întrebăm candid: „oare de ce?“.

Dacă, în multe cazuri, este vorba de lucruri mărunte, care nu afectează dramatic relaţia cu cei apropiaţi, în cazul studentului voluntar, incapacitatea interlocutorilor de a spune clar şi în timp util „da“ sau „nu“ a costat bucuria şi zâmbetul unor copii. La fel şi în ce ne priveşte, niciodată nu ştim dacă nu cumva, în spatele micilor neglijenţe, se ascund aşteptări sau speranţe care ne ameninţă pe termen lung relaţiile cu ceilalţi şi părerea acestora despre noi.