Cuvânt de folos: Introspecţia profesorului

Pentru a se ridica la nivelul cerinţelor de astăzi, pentru a se afirma ca model cultural, profesorul nu este chemat doar la ridicarea nivelului său de pregatire, ci şi la conştientizarea „zestrei sale ca om“.

El ar trebui să-şi impună că „nu are stofă de profesor, ci de om“. Stofa este materialul brut din care se face, după prelucrare, haina ca produs finit. Astfel, anumite insuficienţe în metodele profesorului se datorează neîndepărtării unor lacune sau trăsături negative ale sale „ca om“. După cum cele pozitive se pot confirma ca existând în stofa iniţială.

Astfel, lucidul îşi poate recunoaşte înseminată în propria structură această trăsătură care, apoi, evaluată ştiinţific, începe să cheme la o binefăcătoare introspecţie.

Adăugarea la specializarea lui cât mai înaltă şi a acumulării de orientări şi cunoştinţe în alte discipline (aşa numita interdisciplinaritate), investeşte pe profesor cu valoarea de care are nevoie. Din acest punct de vedere, cuvintele lui Simion Mehedinţi: „Cum e nivelul profesorilor, aşa este nivelul oricărui popor modern“, se ridică deasupra oricărei interpretări sau răstălmăciri. Un bine vine parcă de la sine în urma creşterii nivelului de cultură într-un mod oarecum generalizat, de pe urma strădaniilor unui corp prefesoral bine format, competent, dăruit şi cu o deontologie cunoscută ca inclusă într-o personalitate evident consolidată.

„A nu fi o vacă de muls“ pentru cei care beneficiază de pe urma muncii profesorului, nu face decât să confirme realizarea nivelului de cultură a celor învăţaţi, instruiţi de către aceştia. O elevaţie, o înnoire în comportament, rezultă de pe urma muncii acestor formatori, inclusiv d.p.d.v. moral.

„Semănarea de cultură“ asemănătoare „Pildei semănătorului“ din Evanghelie, produce o binefăcătoare şi strălucită „defrişare“ în câmpul educaţional, cu tot atâtea efecte benefice asupra vieţii. Sămânţa învăţăturii nu mai este una care se pierde şi se consumă imediat, ci se împrăştie, se înmulţeşte însutit şi înmiit şi în care „prinde“ deviza creştinismului „viaţă mai multă“. În aceasta se recunosc trăsăturile marcante ale acumulării de cultură.

Profesorul reprezintă un important dat iniţial. Dar tot la fel de importantă este menţinerea şi creşterea nivelului său de pregătire pe parcursul întregii sale cariere, precum şi înregistrarea unui plus, o dată cu succesiunea generaţiilor.